De ce ne e frică
„Don’t be afraid of the daaark…“ Șa-la-la-la, stai și asculți ceva random, bătrînește, în metrou, și te vezi reflectat în geamul de la uși – uite, ditamai omul. „Don’t be afraid of the daaaark“ – îți aduci aminte că atunci cînd erai mic ți-era tare frică de întuneric.
Dispariția bruscă a luminii aducea cu ea o trenă de monștri care ieșeau de sub pat, arătări înfiorătoare care te puteau trage de picioare dacă nu te înveleai bine bine în pătură ca o mumie și transpirai acolo ca ultimul fraier, hibrizi de om schimonosit și animal zburlit care rînjeau la tine și care mișcau obiecte prin cameră. Imediat cum se stingea becul ăla nenorocit din tavan, imaginația ta de copil cobora, din cine știe ce zone fragede ale creierului, armate bestiale de vrăjitoare zdrențăroase, gnomi, orbeți și morți vii.
Ți-era frică de întuneric, atunci. La fel, ți-era frică să nu te prindă maică-ta că ai aruncat oul fiert și sendvișul lăsat pe masă, jos, în grădina din fața blocului. Ți era frică să nu iei notă mică la teză și ți-era frică de Sofica grasa care-i bătea pe toți copiii de la bloc de la suna apa în cap. Fricile tale erau la obiect, palpabile, pînă și monștrii ăia de sub pat erau cît se poate de reali.
Te descoperi acum, om mare, acoperit de și mai multe frici. Duci cu tine o coadă zornăitoare de angoase, anxietăți și temeri diverse. La fel ca atunci cînd erai mic, ți-e frică și acum de lucruri reale. Să nu te îmbolnăvești tu și ai tăi, să nu-ți pierzi job-ul și casa și să ajungi în stradă, dormind pe cartoane, învelit în pături culese de la gunoi. Ți-e frică să nu ți-o ia copiii razna, să-și tragă în venă – pe golănește, să fugă de acasă, să nu mai meargă la școală. Ți-e frică de orice manifestare de violență și de nepăsarea din jurul tău. Ți-e frică să mai stai pe marginea peronului la metrou, ți-e frică de ce mai pot face ăștia prin Parlament, ți-e frică să traversezi Westminster Bridge și toate podurile lumii.
Ți-e frică să n-o iei razna. Știi că mintea și inima ta sînt, pînă la urmă, extrem de fragile și ușor de rănit. Vezi așa multă lume pierdută de sine în jur, că imaginea ta, ca o carcasă goală de carne și oase umblînd cu ochii rătăciți prin lumea asta, te înspăimîntă pînă la lacrimi. Încerci să nu te gîndești mult la asta, dar umbrela de siguranță cu care tot umbli, deschisă deasupra capului, are spițele vraiște.
Teamă că n-o să ai bani lună de lună pentru creditul ăla nenorocit la casă, care te-a legat de bancă și de job cu trei rînduri de lanțuri pentru treizeci de afurisiți de ani. Teamă că nu duci la bun sfîrșit proiectul cu un deadline sugrumător. Teama cît se poate de concretă că te poți face de rîs în fața altora din cine știe ce motive. Ridicolul te paralizează. Teamă că întîrzii la o întîlnire. Vise recurente cu tine alergînd desfășurat, cu hainele ca niște strigăte zdrențuite pe tine, alergi cu toate puterile, dar alergi înapoi, înaintarea ta e în spate, fuga racului, geaba transpiri și-ți dai sufletul, nu vei ajunge la timp, o să pierzi… nici tu nu știi ce pierzi și te trezești aproape urlînd.
Peste fricile concrete se așază la maturitate și inevitabilele frici metafizice. Teama că n-o să afli niciodată cine ești și încotro te îndrepți, frica de moartea absolută, de neant. Teama că ai pierdut o credință veche cît omul undeva în negură, în cinism și sub un morman de dogme. Frică și angoasă pentru că nu te ai rotunjit interior și, uite, treci de maturitate, ajungi la bătrînețe, iar miezul tău, în loc să strălucească, e încă opac, necizelat și colțuros. Ce ai păzit anii ăștia? Extraordinara teamă că, poate, da, ești incredibil de prost, dar prost-prost, și că ai măsurat totul dintr-o perspectivă greșită și fundamental egoistă.
Teama, în cele din urmă, că ai avut o viață submediocră, înecată în frici de tot felul făcute și dospite cu obstinație doar în capul tău. Teama că ai trăit cu teamă. Și, în fine, teama că taman la finele vieții tale se poate întîmpla ceva devastator de bun. Cum ar fi, de pildă, să te îndrăgostești orbește la 87 de ani.
