De ce ne enervăm
Acum cîteva zile era să mă bat cu un dobi… domn în Mega Image. Uite, numai cînd mă gîndesc la întîmplarea asta, mă enervez la loc. O enervare acută, violentă, o stare de scrîşnet, o revărsare de ură cristalină absolut gratuită, de altfel. Să nu luaţi chiar de bună iminenţa unei bătăi fizice reale între mine şi acel domn. Dar sentimentul era extrem de aproape. Şi pornirea mea aşijderea.
Totul a pornit, ca de obicei, de la nimic. Stăteam la rînd la case. Două case, o singură coadă care se împărţea pe măsură ce una dintre casieriţe era liberă. Eu în faţă, domnul în spatele meu. Deja începuse să mă agaseze uşor, foindu-se şi tot lovindu-mi coşul cu picioarele, intrînd prea mult şi fără rost în spaţiul personal. La un moment dat, la una din case, o persoană cu toate cumpărăturile în pungi tocmai îşi întinsese cardul vînzătoarei. „Mergeţi la casa aia?“, mă întreabă neliniştitul din spate tropăind a nerăbdare. „Da“, zic, dar continuu să stau pe loc cît să-şi tasteze femeia aia PIN-ul. „Păi, hai, mergeţi“, mă dirijează ăsta din spate, pufnind şi dînd ochii peste cap, gata-gata să şi-i scrîntească. M-am întors spre el, l-am privit şi am simţit că vreau să-i rup capul. Literalmente. Am respirat adînc şi i-am zis doar un „Mulţumesc“ atît de otrăvit că numai cuvîntul rostit a mustit galben-verde în aer de atîta ură. „Cu plăcere“, a plusat neliniştitul, fără să ştie că în capul meu l-am executat deja, l-am jupuit şi i-am pus sare pe răni. L-am spînzurat de picioare şi i-am scos ochii cu beţele de frigărui din coşul meu. I-am astupat nările cu brînză de vaci grasă şi i-am turnat simultan un litru jumate de apă minerală rece pe gît. Waterboarding cu Dorna. L-am bătut peste tălpi cu un salam de Sibiu tare. Başca l-am trecut prin tot vocabularul odios al urii nemărginite care mă încerca în acele secunde. În fine, m-am dus la casă, am plătit cu capul vîjîind şi cu tîmplele pulsînd încă a ură clocotită. Cînd am ieşit din magazin, am tras puternic aer în piept, m-am uitat spre cer şi am izbucnit tare să mă audă tot trotuarul: „Retardatule!!!“. Pun pariu că şi domnul respectiv a făcut ceva similar şi o fi povestit prin alte locuri cum o dobitoacă de la coadă se mişca la fel ca ochiul mortului şi ţinea pe toată lumea în loc. În fine.
Dar altceva m-a speriat şi m-a pus pe gînduri. De ce ne enervăm în halul ăsta? Ce resorturi se activează şi ce fire nevăzute plesnesc în asemenea situaţii, că ajungi să urăşti cu toată fiinţa o persoană despre care nu ştii nimic, dar care ţi-a făcut la un moment dat ceva nesemnificativ de deranjant? E înfricoşător să vezi exploziile de nervi în trafic, între şoferi. Cunosc o fată extraordinar de calină, de bună şi de decentă, care devine o fiară atunci cînd cineva o şicanează cumva în trafic. Fiinţa asta mică şi drăguţă se dovedeşte a fi un dicţionar gros de argou. O sumă absolută a celor mai odioase înjurături. Cînd coboară din maşină, pac! – Mrs. Hyde dispare la loc. Dar ce se întîmplă, dragi şoferi? Vă pun ăştia ceva pe volan, în schimbătorul de viteze, în odioşii brăduţi odorizanţi? În apa aia cu care stropiţi şi daţi apoi drumul la ştergătoare? În Premium Diesel? (Ah, pardon, cred că aici mă tem că am nimerit-o.)
Ce se întîmplă în autobuze? De ce ajung unii să se bată ca chiorii pentru un loc, din cauza unui cot între coaste sau a unui geam închis/deschis? De unde atîţia oameni cu fitilele atît de scurte? Cum poate să ne afecteze aşa de tare o oarecare întîmplare (mică) nefericită, o scăpare a aproapelui nostru, un inconfort temporar?
Pînă acum, nu cred că ţine nici explicaţia universală cu stresul cotidian, de la serviciu, viaţa grea şi aşa mai departe. Puţin calm nu are cum să strice nimănui. Mă gîndeam la lucrurile astea în metrou, cînd o durere înspăimîntătoare îmi săgetează piciorul stîng. O do… o domnişoară cu tocuri ascuţite se hăhăia cu ochii în telefon fără să se ţină de nici o bară. O frînă bruscă i-a proptit dureros pantoful elegant în tenişii mei. Mi-a venit s-o sugrum. Uite de-aia nu sîntem calmi.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
