Sînt unii care nu pot renunţa la tabieturi, orice ar fi. Sigur, parte din definiţia de acum a cuvîntului venit din turcă chiar asta sugerează – o plăcere, un obicei pe care cineva îl îndeplineşte cu meticulozitate. Dar există oameni sub care poate cădea literalmente casa, în timp ce ei se îngrijesc să nu li se verse cafeaua...
Printr-a VI-a sau a VII-a, cred, două dintre colegele mele de clasă s-au bătut în sala de sport. Am asistat cu toţii la smotoceala violentă – căci cele două erau nişte fete deja masive la vîrsta aia – iar majoritatea s-a hăhăit şi le-a încurajat, de pe margine, cu fluierături, ţipete şi indicaţii de plasare a pumnilor.
Pe la finele anilor ’90 habar n-aveam cine e Jeffrey Sachs, care-i treaba cu cel care a fost cel mai tînăr profesor de economie de la Harvard, şi cum s-a gîndit el să scoată Africa din sărăcie. End of Poverty nu apăruse încă, pe mine mă interesa doar să ascult toată muzica pe care n-o putusem asculta şi să visez cu ochii deschişi la cai verzi pe pereţi.
Anul trecut, un tînăr inginer din San Francisco a lansat un soi de aliment, o hrană care poate să înlocuiască toate ciorbele, fripturile, îngheţatele şi burgerii lumii. Era vorba de un amestec de nutrienţi care se găsesc în mîncarea trebuincioasă omului, un amestec sub forma unui praf în care se pune, pur şi simplu, apă.
Ca mulţi alţii de vîrsta lui, bietul meu prieten găseşte în fiecare nimic cîte ceva care să-l scoată din şontîcăiala zilnică a unei vieţi care se apropie de final. Cele mai savurate poveşti sînt cele despre cunoştinţe care s-au îmbolnăvit, sau care au căzut şi şi-au rupt şoldurile prin baie.
E o binecuvîntare să poţi creşte biling, trilingv, multilingv. Creierul se va multiconecta altfel şi, în cazurile bune, acea persoană va fi poate mult mai relaxată în prezenţa diversităţii. Am auzit deunăzi pe undeva o expresie care m-a lăsat fără replică şi aproape fără suflare: „Doar ţiganii ştiu două limbi.“
„Miliarde a făcut ăştia cu gheretele lor de mîncare, miliarde.“ Taximetristul dă din cap a semilehamite. Îi văd jumate de obraz ridat, gălbui, proaspăt bărbierit. Să tot aibă un şaizecişi. Tăiem împreună Bucureştiul de la un cap la altul, pînă hăt, în şoseaua Fundeni.
Taică-tu ăla adevărat e bărbatul de 40 de ani pe care-l chema diriginta la şedinţele cu părinţii. E bărbatul ăla rămas veşnic pe la 40 de ani, vîrstă atunci imposibilă pentru tine, de neimaginat că o vei putea împlini şi trăi vreodată. La fel şi maică-ta. Totuşi, ea parcă a rămas prinsă cumva la fel în păienjenişul ăsta cotidian.
Le-am admirat întotdeauna în şcoală (cea de dinainte de ’89, da) pe fetele ale căror uniforme cădeau impecabil, ale căror cordeluţe albe se aşezau perfect peste o cărare despărţită la milimetru, fir cu fir. Pantofii lor cu baretă erau mereu lucioşi, ciorapii lor trei sferturi – mereu bine întinşi peste gambe.
Aţi observat cu siguranţă cît de peticit e Bucureştiul. Oraşul arată ca un apartament din anii ’60, ’70 peste care au trecut valuri de renovări neinspirate. Linoleumul vechi sau cimentul clasic a fost înlocuit de o gresie care nu se îmbucă bine cu plintele parchetului ieftin. Aşa arată trotuarele oraşului.
Mi-am bătut joc de munca fermierilor din Peru şi Bolivia. Am aruncat la gunoi două pungi – una de quinoa şi una de amaranth – începute şi uitate cu lunile în măruntaiele cămării. Se stricaseră. Luasem cele două pungi într-un avînt organic, încă de anul trecut. 2013, an care a fost declarat a fi al superalimentului quinoa.
Am fost unul dintre fumătorii exasperaţi de campania asta mondială anti-fumat. Am fost unul dintre fumătorii pasionaţi de ritual, de gust şi miros. Am fost dintre cei care s-au simţit literalmente jigniţi şi hărţuiţi de fotografiile dezgustătoare puse pe pachetele de ţigări şi de nazismul militanţilor anti-fumat.
E frumoasă de pică. Înaltă, cu un păr bogat care-i bate şalele, aduce un alt soi de prospeţime în redacţia care se agită înaintea jurnalului. E studentă la jurnalism şi ştiinţele comunicării, PR şi comunicare, ceva de genul ăsta, într-una din multele facultăţi care-i învaţă pe tinerii ăştia să comunice.
Au fost nişte ani în care mai toată lumea căina Vama Veche care „s-a stricat“. Un soi de competiţie caraghioasă a veteranilor de Vamă. Ăia care veneau acolo din 2005 se uitau de sus la novicii care-o descoperiseră prin 2010. Cei sosiţi prin 2000 pufneau la neştiutorii din 2005. Cei din ’90 erau megainiţiaţii.
Afară erau 100 de grade, înăuntru să fi fost 120. Cele două vînzătoare care păreau de afară figurine de fondant s-au dovedit a fi două momîi letargice şi amare. Puteau la fel de bine să vîndă şuruburi, mandoline sau ciorapi, viaţa era tristă şi în jur cald.
În principiu, ar trebui să te înconjori numai de oameni pozitivi, să-ţi hrăneşti visurile, să-ţi mai cobori standardele, să scapi de telefon, să renunţi la obiective, să nu te mai analizezi atîta. (...) Dacă aplici toate sfaturile astea, ai toate şansele să devii o imitaţie proastă de guru budist, să-ţi pierzi contextul şi locul de muncă.
Îţi scrie un nomad etern care şi-a dorit toată viaţa să simtă că a prins rădăcini undeva şi că iubeşte profund acel undeva de oriunde îl va fi împins apoi viaţa. Ştii bine că îţi scrie cineva care şi-a dorit cu patimă să aibă o patrie, un individ paradoxal pentru că, în acelaşi timp, ar fi în stare să se simtă acasă în multe locuri ale lumii.
Zilele trecute am văzut un clişeu umblînd pe stradă. Era în dreapta mea, portieră la portieră cu taxiul în care eram. Spun că era un clişeu umblător pentru că bifa toate căsuţele unei descrieri lipsite de haz a maşinii unei femei. Maşina roşie, compactă, cu linii rotunjite. La volan, şoferiţa vorbea aprins cu persoana din dreapta.
Dacă cumperi două pachete, îţi dă unul gratis, plus o brichetă. Fata e foarte frumoasă. E cocoţată pe nişte orori de pantofi care dau impresia că piciorul ei fin se termină într-o copită dizgraţioasă. Stă cu orele în picioare şi nu ştiu cum rezistă pe platformele alea insensibile.
Bunica nu umblă toată ziua bună ziua în ie, aşa cum ai crede ascultînd diverşi nostalgici de la oraş care se înduioşează patriotic cînd se gîndesc la sat şi care folosesc cuvîntul „glie“. Bunica n-are nici faţa albă şi senină brăzdată de riduri înţelepte (doamne, cum se ia!) şi ochii albaştri ca cicoarea.
Un grup de domni şi doamne în vîrstă stau în plin soare lîngă un soi de barieră pe marginea unui rîu care taie în două un fermecător oraş european. Uniforma e tipică: pălării, şepci, bermude largi şi borsetele oribile în care se ţin de regulă banii şi paşaportul.
Jumătate dintre lucrurile pe care le împachetaţi acolo sînt inutile, aşa-i? Vorbesc mai mult de partea feminină... Cîte dintre dumneavoastră nu v-aţi pus în plus vreo două-trei bluze, trei-patru rochii, încă două perechi de încălţări, că „cine ştie“?
Un cuplu la vreo şaizeci şi ceva de ani pleacă la mare în Turcia. Au doi copii care-s deja pe la casele lor, cu vacanţele lor. Au şi un aparat de fotografiat din cele digitale, celebrele savoniere, uşor de folosit şi uşor de cărat. Se întorc din vacanţă cu un sac de fotografii pe cardul minuscul, pe care unul dintre copii îl descarcă în calculator.
Expresia asta (cu varianta „marfă nemţească“) se rosteşte cu toată gura, dînd uşor din cap a admiraţie, cu un licăr în ochi. Se spune aşa cînd te afli în faţa unei maşini, în faţa vreunui obiect electrocasnic care performează, în faţa unei case săseşti, în faţa unei autostrăzi sau în faţa unui ciolan imens pe varză.
„Te sărut, dragă, ce faci?“ Cele două fete îşi pupă una alteia aerul de lîngă urechi şi despart în două şuvoiul de lume care se scurge la metrou spre peronul de la Victoriei – Berceni. Rîul bălţat de oameni curge nedomolit, le ocoleşte lent pe cele două care-şi pipăie admirativ una alteia ba pletele, ba poala rochiţei.
E mai degrabă scundă şi oarecum pătrată. Să aibă la vreo cincizeci şi, dar e bine încleiată, carnea vîrtoasă stă tare ca piatra pe oasele scurte şi zdravene. O măsură de om care-ţi învîrte însă gospodăria într-o secundă – face ciorbe, îngrijeşte la animale şi copileşte la roşii, fără crîcneală.
Omul stă crăcănat, cu mîinile în şolduri, şi se uită dezgustat la peretele băii. Pe jos zace o bormaşină, în praf ruginiu, de cărămidă măcinată şi faianţă zdrobită. „S-a ciobit“, îi spune proprietarului, care se holbează neîncrezător la cele două plăci de faianţă, scumpe, italieneşti, care arată acum de două ori mai scumpe.
Nu ştiu exact ce se întîmplă zilele astea, că văd din ce în ce mai mulţi băieţi cu genţi imense de oraş. Caraghioslîcul prinsese acum mai bine de doi ani pe podiumurile de modă şi se revărsase pe străzile altor oraşe, dar văd că aici continuă în forţă.
„Acesta nu este un exerciţiu. Vă rugăm să părăsiţi clădirea.“ O sirenă taie creierii tuturor. Mulţi îşi culeg în lehamite cafeaua, ţigările şi se pregătesc să evacueze. E un exerciţiu de incendiu la Bucureşti. Ăia care chiar au chef de o pauză şi de chicoteli pe afară, la soare, se bucură.
N-aş putea să spun – şi nici nu mi-aş dori să pot zice – că am trecut pînă acum în vreun fel pe lîngă moarte. Mi s-a părut însă că am trecut printr-o situaţie înspăimîntătoare într-un zbor cu avionul, cînd pilotul a ratat aterizarea, pe o furtună oribilă.
În duminica de Paşti, puţin înainte de prînzişor, oraşul era gol. Prin Romană, terasele de la McDonald’s şi de la KFC erau însă aproape pline de adolescenţii scăpaţi în soare, zburdînd liberi printre chiftele şi aripioare, după corvoada drobului şi a fripturii de miel la care strîmbaseră din nas.
Sînt cîte unii care stau la oraş, dar tînjesc după sat. Ajunşi la sat, strîmbă din nas la casele cu etaj şi balustrade din inox, trofeul portocaliu al celor plecaţi să-şi rupă spinările prin cealaltă Europă. Un curent păşunist-naţionalist-religios bîntuie peste unii care nu mai contenesc cu laudele pentru „oamenii frumoşi şi simpli“.
Am un MacBook Air din pur snobism. Nu folosesc nici măcar un sfert din ce ştie să facă. L-am vrut că e subţirel, argintiu şi uşor. L-am vrut pentru că îmi place cum străluceşte în întuneric mărul ăla muşcat de o gură perfectă, fără dinţi. Fac cu el cam ce se face pe un PC normal, numai că pare un pic mai complicat.
Prima mea prietenă din cartier a fost doamna care locuieşte în clădirea de vizavi, cea care hrăneşte porumbeii. Ne-am studiat un pic pe tăcutelea, la început, pînă cînd mi-a strigat de la geam, într-o vară, că să am grijă, hortensiile pe care le iubesc ca pe ochii din cap pot fi otrăvitoare.
Ştiţi persoanele acelea care se scobesc îndelung în portofel, fix în faţa aparatelor de acces în metrou? Lunaticii, împrăştiaţii, uitucii, indolenţii, absenţii, căscaţii, nepăsătorii, nou-veniţii, fetele vesele de liceu care se găsesc să cotrobăie într-o geantă imensă după cartela de acces în timp ce-i blocheză pe toţi ceilalţi?
A sunat la uşă, să fi fost uşor după 8 seara. Înalt, slab, uscat, cu tinereţile trăite probabil prin anii ’50, a întrebat extrem de amabil: „Nu vă supăraţi, aveţi cumva vreun motoraş prin casă care porneşte noaptea, pe la 1?“ „Nu, nu avem nici un motoraş“, zic la fel de amabil, domnul pare că înţelege şi se retrage tăcut.
În copilărie, am murit de nenumărate ori. Stăteam în după-amiezele leneşe de vacanţă în reverii iscate ori de plictiseală, ori de cîte o supărare teribilă pe ai mei şi-mi imaginam propria moarte. Era frumos şi răzbunarea – dulce. Ce tragic zăceam pe spate, ce nobilă era paloarea morţii de pe obrajii mei şi cîtă suferinţă era în jur!
Textul ăsta se naşte dintr-un vag amuzament. Citeam deunăzi pe undeva că un chef (şef d-ăla în franceză – bucătar, adicătelea) era absolut şocat şi dădea ochii peste cap că lumea e needucată şi mănîncă literalmente sushi cu pîine şi – oroarea ororilor – înmoaie maki-ul în supă!
Domnul era mai degrabă gras şi, evident, peste poate de obosit. Adormise rezemat într-unul din scaunele de metrou, cu picioarele bine întinse, pînă aproape de mijlocul culoarului. Capul îi alunecase uşor pe un umăr şi dormea de parcă lumea nu avea un început şi un sfîrşit. Dormea tun.
Am fost unul dintre cei care s-au agitat cînd CNC a plănuit să interzică vizionarea în locuri publice a ultimei producţii von Trier. La presiunea publică, experţii şi expertele din Consiliu au făcut un pas înapoi. Asta e altă discuţie, bine că s-a întîmplat aşa.
Decorul era tipic unei cîrciumi care strică definitiv o casă mare, interbelică. O casă într-adevăr frumoasă, în sensul pur al cuvîntului, indiferent cărei epoci ar fi aparţinut şi dincolo de toate nostalgiile care-i lasă pe mulţi în visare oarbă, doar la auzul cuvîntului „interbelic“.
Într-una dintre zilele în care ninsoarea de acum vreo două săptămîni se ostoise şi oraşul era plin de zăpadă, am luat taxiul spre muncă. Am coborît în faţa clădirii, dar pînă la intrare am avut ceva de luptat. Acolo e un trotuar, iar imediat lîngă el adastă, la orice oră din zi, zeci de maşini parcate.
Nu ştiţi cine e Ana Maria Mocanu. N-are nimic. E o rudă mai puţin celebră a celebrei Bianca Drăguşanu. Nu întrebaţi însă cine e Bianca Drăguşanu că nu vă crede nimeni. Nu aflăm însă din ziarul din care am preluat titlul dacă Ana Maria s-a tuns scurt. Rămîne un mister.
Stau la semafor şi citesc stîlpi. Citesc toate bileţelele lipite acolo de lume disperată că şi-a pierdut animalul, de lume care vrea să-şi completeze într-un fel sau altul veniturile, de lume care lasă mesaje criptice, lipite prin oraş, din care puţină lume poate înţelege ceva.
Sînt un consumator avid de reclame. Nu mă plictisesc în pauzele din şi dintre filme, chiar dacă am mai văzut reclama la nu ştiu ce margarină de o mie de ori. Mă uit de fiecare dată la altceva – la hainele actorilor, la feţele lor, la decor, la felia de pîine unsă, la faţa de masă. Tot de aici, şi cîteva nedumeriri.
Punga de plastic se rupe la fund şi merele pe care le alesesem se răspîndesc în toată zona de legume-fructe. E a patra sau a cincea oară cînd mi se întîmplă. Un minim bun-simţ practic te face să susţii cu mîna punga precară, după cîteva întîmplări asemănătoare, dar, vă asigur, eu sînt o persoană constantă în stupiditate.
În cele aproape două săptămîni de vacanţă pe care au avut-o unii dintre noi de sărbători, am văzut, în diverse locuri, nenumărate fotografii de cunoscuţi şi necunoscuţi pe la tot soiul de petreceri. Subiectul intratului încălţat/descălţat într-o casă de om e unul dintre cele mai aprig disputate.
Era o seară tîrzie de iarnă iar felinarul din colţul străzii arăta ca un bolnav de hepatită. Trăsesem pe frunte un fes negru, gros, purtam geaca de piele pe care o aveam din liceu, iar în picioare aveam Ugg-şii. Eram sobră, alertă şi hotărîtă şi nu-mi păsa dacă se observă sau nu. O aşteptam pe Maria.
Un băieţel cu faţa verde şi cu vîrful nasului pictat în negru merge amărît, cu capul în pămînt, lîngă maică-sa. Pe cap are un fes de Moş Crăciun, peste costumul la fel de verde poartă o haină groasă, de fîş albastru. Din mînecile hainei ies un soi de mănuşi păroase, cu degete lunguieţe, verzi, de asemenea.
Ştiu că s-a scris foarte mult, mai ales zilele astea, despre situaţia din spitale. Problemele de la Spitalul Judeţean din Ploieşti au umplut toate jurnalele de ştiri. Ceva lume a reacţionat de parcă ar fi auzit pentru prima oară de mizeria şi lipsurile în care se zbat deopotrivă pacienţii, dar şi personalul medical.
