Cetăţeni cuminţi
Le-am admirat întotdeauna în şcoală (cea de dinainte de ’89, da) pe fetele ale căror uniforme cădeau impecabil, ale căror cordeluţe albe se aşezau perfect peste o cărare despărţită la milimetru, fir cu fir. Pantofii lor cu baretă erau mereu lucioşi, ciorapii lor trei sferturi – mereu bine întinşi peste gambe. Caietele lor de teme erau frumos liniate, temele lor întotdeauna făcute, iar scrisul lor îngrijit, curat, rotund şi fără surprize de nici un fel. Fetele astea respirau cuminţenie, bună-cuviinţă, moderaţie, pe lîngă celelalte arătări jumulite în bătăile de pe holurile lungi ale şcolii, copii deşiraţi haină cu haină, cu nasturii cămăşilor pierduţi, cu ciorapii lor trei sferturi, odinioară şi ei albi, dezumflaţi, cu elasticele fleşcăite, şi alunecaţi în falduri în jurul unor glezne aţoase.
Mai tîrziu, fetele şi băieţii ăştia ordonaţi aveau să devină poate cetăţeni la fel de cuminţi, corect încheiaţi la cămăşi, oameni care fac toate lucrurile în ordine, fără grabă şi după rînduială. Oameni cumsecade în ochii tuturor. Vă veţi întreba, poate, cum e o asemenea persoană cuviincioasă, care e alcătuirea ei şi cum se îmbină cărămida unei asemenea făpturi în toată zidăria asta socială.
Un cetăţean cumsecade şi la locul lui, de pildă, nu va fi niciodată singurul care se îmbată la nunta unei rude foarte îndepărtate la care a ajuns fără să vrea, printr-un sistem intricat pus în mişcare de alianţe şi mişcări de clan. Un cetăţean cuminte nu e cel care se trezeşte hăulind refrenul unei melodii fix atunci cînd restul lumii tace şi cînd intră doar partea instrumentală a piesei respective. Un cetăţean cuminte curge lent, cu lava groasă a comunităţii lui şi n-are idei năstruşnice. Un individ care-şi ia seama nu se apucă să critice lipsa de clasă a tochiturii într-un restaurant cu specific românesc. Nu ia peste picior avantajele unei educaţii care pune preţ pe libertatea absolută a copilului în casa unei familii care-l creşte pe domnul Goe.
Ieşirea din normă îl destabilizează puternic şi, la fel de mult, agită apele molcome pe care navighează arca lui. Acolo treburile sînt bine stabilite. Leul e cu leoaica, porumbelul cu porumbiţa, toate perechile aşezate temeinic, fiecare cu menirea ei, puse pe firul unei călătorii de un Dumnezeu căruia n-ai voie să-i pui la îndoială judecata. Ce mai, un cetăţean cuminte nu fluieră în biserică. Nu pune întrebări care ar putea părea fără tact, nu e inoportun, dar, fir-ar să fie, e al naibii de plictisitor.
Dar şi atunci cînd se vor găsi cîte unii care să pună la îndoială vreun adevăr din ăsta bine înşurubat în zidăria comună a bunului-simţ, atunci e vai şi amar. Cetăţenii cuminţi, gospodarii cuviincioşi, florile albastre şi molcome ale şcolii, doamnele pe care taioarele stau perfect, o să pună la zid orice ieşire din normă. N-ai cum să spui că un cutare scriitor predat în acelaşi fel neinspirat şi studiat de generaţii întregi de copii la şcoală e de fapt un netalentat, un ratat în viaţa personală şi profesională. Asta se cheamă fluierat în biserică. N-ai cum să spui că un cutare actor adulat de bună parte a iubitorilor de teatru şi film n-are de fapt pic de har şi plictiseşte de ani buni pe toată lumea. Asta se cheamă blasfemie. N-ai cum să spui că de fapt te-ai plictisit de aceleaşi figuri care de mai bine de 20 de ani fac şi desfac prin politică, sindicate, cultură, media şi societate civilă. O să fii pus la punct imediat, încheiat cu forţa la nasturii pe care ţi i-ai smuls în tentativa penibilă de a alerga în libertate şi o să fii pus pe coji de nucă.
Mai bine stai, cum se zice, în banca ta. Mai bine curgi cu rîul, te laşi molcom în copăiţa dusă de curentul apei. E comod, fără bătăi de cap. Deşi nici viaţa asta ferită de excese nu-i lipsită de primejdii. Cunosc pe cineva foarte plictisitor, funcţionar într-un birou oarecare, care într-o dimineaţă s-a trezit gîndac. A avut o moarte tristă.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
