M-am gîndit mult dacă să încep textul ăsta cu o întîmplare pe care cei mai mulţi dintre dumneavoastră o vor găsi dezgustătoare. Pînă la urmă, m-am hotărît s-o evoc pentru că din întîmplarea asta s-a născut şi subiectul de acum.
Am descoperit zilele trecute pe cineva care trăieşte mulţumit între cărţi şi care face o afacere din treaba asta. Un american de 35 de ani, cu o librărie unde vinde şi depozitează cărţi la mîna a doua, într-un mic oraş din statul New York.
Sîmbătă sau duminică, nu ştiu, oricum în week-end-ul ăsta, o să mă duc în piaţă, la tîrgul cu mici şi haine de blană şi chimire de haiduci geto-daci, o să fie o zi de toamnă tîrzie, clară, cu soare, cu cel mai pur albastru senin cer pe care l-aţi văzut vreodată.
Era probabil cea mai stăpînă pe sine persoană din lume. Cineva pe care pînă şi propriile fire din capul perfect coafat o ştiau de frică. Părea că e la curent cu absolut tot ce se întîmplă, vorbea competent despre sarmale şi despre Jung, iar cînd se împotmolea în discuţie, se retrăgea tactic, într-o tăcere semnificativă.
„Pot să înregistrez aici nişte voice-over-uri?“ I se răspunde că nu, că studiourile sînt doar pentru oamenii din Radio şi aşa mai departe. „Dar n-aveţi nevoie de voice-over?“ I se spune că nu, că bla bla. „Dar un call center aveţi? Că pot să lucrez şi la call center.“ „N-avem“, i se spune.
Nu-s nicidecum vreo mare specialistă în comentat filme sau cinematografie. Doamne fereşte, sînt oameni perfect capabili s-o facă articulat şi inteligent şi, evident, de mii de ori mai profesionist decît mine, o profană.
Nu-s rare momentele cînd sînt locuită de o imbecilitate drăgălaşă. Mă uit în uitare de sine la filme cu bătrîni şi animale. Sînt o misionară inimoasă în situaţii cît se poate de derizorii. Îmi bate în piept o inimă cavalerească de leu şi, animată de un soi de extaz baroc, fac fapte de glorie trecînd o bătrînă strada.
Nea Sandu e drăguţ. A nimerit, pe la vreo 60 de ani sau cît o avea, într-un restaurant chinezesc, dar nu şi-a pierdut zenul de ospătar de modă veche. Nu e deloc genul celor nemaipomenit de onctuoşi, dar e clar făcut la şcoala ciorbiţelor, a mititeilor sau a unei păstrămioare usturoiate.
Anul trecut am furat o bluză. Eram cu nişte amici într-un sat aproape de mare. În unicul magazin de acolo se vindeau de toate. De la cărnuri pentru grătare, conserve, chipsuri, legume, băuturi felurite, pînă la cuie, detergenţi, insecticide, chiloţi şi papuci. Şi bluze.
Am cunoscut în viaţa asta o grămadă de echipe de aşa-numiţi consultanţi. Îi ştiţi, probabil, sînt băieţii aceia înalţi, mai degrabă blonzi, în costume care cad impecabil pe umeri şi pe piepţi, cu un uşor accent străin în engleza hipercorectă de lemn.
„Taică-tu a primit de pomană un covrig în piaţă“ – îmi spune maică-mea agitată, jumate rîzînd, jumate nu. Citeam în ochii ei o aşteptare înfrigurată a unei reacţii din partea mea. Tata era de faţă şi zîmbea.
Mi-a căzut sub ochi, zilele trecute, o fotografie a lui David Bowie care pare că citeşte o carte despre Buster Keaton. Spun „pare“ pentru că fotografia e bizară, poziţia lui Bowie e nefirească pentru un cititor. Pe coperta cărţii, figura încremenită a lui Keaton se continuă în figura încremenită a lui Bowie.
Erau bine îmbrăcaţi, că aveau iPhoane şi converşi în picioare. Să zicem. Că erau în general mişto şi că aveau simţul umorului. În mare parte. O privire mai de aproape, dar inevitabil generalizantă, i-ar fi putut aşeza însă în diverse categorii de subculturi.
„E o prostioară“, îmi spune fetiţa blondă, de vreo 5 ani, care-mi stă în braţe. Se uită la tricoul meu. Se mai uită încă o dată. „Ce prostioară“, repetă, şi începe să rîdă cu nişte dinţi mici şi albi, de lapte. Mă uit în jos, spre tricou. Da, dacă stau să mă gîndesc, e de-a dreptul nătîng. Pe un fond negru, un craniu mare – un schelet – rînjeşte cu un nas roşu de clovn.
Pe la finele lui mai 2013, probabil că cel mai însingurat şi cel mai bizar loc din lume era un vas de croazieră scăpat din mîinile omeneşti ale samsarilor, undeva, prin Atlanticul de Nord. Vasul se numea „Liubov Orlova“.
„Aii, tu-ţi rasa ta, iar ţi-ai tras în cap, băi, băiatuleee?!“ Vînzătoarea de la chioşcul de ziare are gura bogată, părul tuns milităreşte şi e pe cît de scundă pe atît de grasă. Un pătrat de om. Lîngă, amica ei care vinde covrigi, un pic mai sus pe trotuar, asistă cu un rictus dezgustat în colţul gurii.
Mergeam pe stradă în Bucureşti. Prin talmeş-balmeşul de afişe, postere, billboard-uri, bannere, steaguri, etichete şi alte asemenea lipite, bătute în cuie, atîrnate prin oraş, un anunţ îmi agaţă privirea: „Furăm mirese cu talibani“. Tot pe acolo şi o poză cu o limuzină, ceva. N-am prea înţeles din prima.
I-aţi văzut peste tot. E deja un loc comun să pomeneşti de grupurile organizate de asiatici care fotografiază tot ce mişcă şi mai cu seamă ce nu mişcă prin toate oraşele Europei şi de aiurea. Dar niciodată parcă nu i-am găsit mai surprinzători ca acum, într-o recentă excursie prin Braşov.
Sînt cîteva situaţii imposibile în care, cum se zice, pici de prost. De pămpălău. Şi nu-s situaţiile în care lumea va rîde de tine ţinîndu-se de burtă. Nu. Lumii îi va fi într-un fel milă de tine, iar tu vei dori să te poţi ascunde zece metri sub pămînt.
Aţi auzit deseori, probabil, o asemenea descriere a vacanţei perfecte. Pe lîngă mîncarea nuştiucum, preţurile aşa şi pe dincolo, hotelurile primenite şi localnicii prietenoşi, condiţia „fără români“ pare a fi una care dă vorbitorului un iz vag de exclusivism.
Meandruiam într-una din zile, pînă cînd am dat de un articol dintr-o revistă americană care apare doar online. În articol, autoarea spunea răspicat, mizînd puternic pe reacţia stîrnită de fronda unui titlu necinstit, că urăşte cărţile. Chiar aşa se numea articolul – „Urăsc cărţile“. I-auzi, am zis, dar de ce?
La 8 ani, n-a crezut că bunică-su a murit. Nici nu ştia exact ce înseamnă „a muri“. Şi adulţii contribuiseră cumva la ruperea asta de o realitate comun acceptată. Îi oferiseră mai degrabă o realitate cuantică, o fizică a cotidianului mai degrabă cosmică. Bunică-su nu murise, îşi făcuse valiza – fusese minţit copilul – şi plecase la nişte rude bizare din altă ţară.
Sînt o mută profesionistă. I-am admirat întotdeauna pe cei care pot să lege imediat o conversaţie cu străinii sau cu persoane prea puţin cunoscute. Pot să mimez o oarecare lejeritate în asemenea situaţii, însă cuvintele ies greu, frazele sînt poticnite şi mintea mi se blochează dureros pe tot felul de detalii.
S-au revărsat în vagonul de metrou, gureşi ca nişte piţigoi. Erau trei, făceau cît şase. „Mă, Dumitrache“ – zice unul dintre ei, în continuarea unei discuţii începute mai devreme – „ăştia erau ăia, cum le zice, cruciaţii, mă!“ „Aaaa“ – făcură Dumitrache şi al treilea companion, brusc luminaţi, ca de o mare descoperire.
„Stela“ – zice – „ia adu-ne tu din berile alea puse deoparte, da?“ Face un gest circular cu degetul arătător, de „ştii tu de care beri vorbesc“, şi se întoarce către amicii de la masă. Stela fuge după beri. Stela e tînără, se uită cu încredere în ochii patronului ei şi e gata să-i împlinească toate voile.
Nu m-am priceput niciodată să fac dulciuri. Nici nu am acum intenţia de a mă împăuna cu acest ghinion. Ştiţi, genul ăla de dive prea puţin subtile, care dau ochii peste cap, mîndrindu-se public că nu le iese nici măcar o omletă. Nu. Gătesc zdravăn de bine diverse chestii sărate.
L-am găsit, într-o zi, tuns foarte scurt şi cu numele schimbat. O fată îi tot spunea Ştefan, ca-n buletin. Toată lumea îi spunea, de regulă, P. Şi mobila din livingul lui era zburătăcită, altfel decît o ştiam noi aranjată. În casă era prea curat.
„Să ştiţi că noi nu mai plecăm nicăieri în vacanţă anul ăsta. Ne-au terminat cheltuielile cu casa şi...“ Un picior repezit pe sub masă îi zdrobeşte tibia femeii, care se albeşte instantaneu la faţă. Au feştelit-o. Şi ea, şi bărbată-su. Femeia înţelege ce a făcut.
Duf! Duf! Duf! Bubuitura înăbuşită se aude din orice colţ al camerelor spaţioase care comunică deschis între ele. Duf! Duf! Necontenit. La un interval de trei secunde între ele, buşiturile sună ca un soi de tobă bătută ritualic, ca să te scoată din minţi. Duf!
Stătea sprijinit cu tot spatele de una dintre barele vagonului de metrou. Era aglomerat. Fiecare se agăţase de ce apucase şi am impresia că şi conductorul era cam smucit în dimineaţa aceea. Toată lumea era la mila unor frîne icnite, care ne amestecau tuturor cafelele în stomac.
Făinare, păianjenul roşu, mii de afide verzulii şi lunguieţe. Toate s-au năpustit într-un nemilos atac asupra florilor din micul balcon; pripăşisem acolo cîţiva trandafiri pitici, un caprifoi de care eram mîndră de parcă eu l-aş fi făcut, şi alte cîteva petunii şi crăiţe pe care reuşisem să le cresc mlădiţe din seminţele de anul trecut.
În 1926, scriitorul american Sherwood Anderson îi scria această scrisoare fiului său. Se scria mult şi altfel pe atunci. Bilete, vederi, misive, lungi scrisori, corespondenţe celebre întinse pe zeci de ani – toate cu răgazul scurt sau lung pe care ţi-l ofereau serviciile poştale.
Ştiţi, oare, cît de sfîşietoare sînt despărţirile, după zeci de ani de trăit împreună? Cît doare cînd ştii, de pildă, că ritualurile comune, rutina zilnică – nebăgată în seamă atunci, raţiunea de a fi acum – sînt pe cale să devină doar nişte amintiri dureroase? Aşa se întîmplă cînd începi să te laşi de fumat.
S-au certat pînă pe marginea unei despărţiri iremediabile, la faianţă, în Valea Cascadelor. El ar fi vrut nişte plăci simple, mai ieftine; banii economisiţi de acolo le-ar fi fost de folos, pentru că aveau nevoie şi de un televizor nou.
Sculatul voluntar de dimineaţă e pentru leneşii care ştiu să se bucure de viaţă. Sună neplăcut, a sentinţă definitivă – nu e, sună a contradicţie – nu e. Oricît m-aş fi gîndit, n-am descoperit nimic mai ritualizat în cotidian decît acest sculat dis-de-dimineaţă.
Reciteam, zilele trecute, romanul unei turcoaice născute în Franţa, crescute în Spania, care predă acum undeva la Universitatea din Arizona. O poveste sufită de iubire, dincolo de orice bănuieli mundane, între celebrul poet mistic Rumi/Mevlana şi un derviş rătăcitor, frumos şi înţelept.
Umblînd zilele trecute printr-o cutie plină de fotografii de-a valma, am dat de o vedere – din cele la limita kitsch-ului – cu trei-patru pisoiaşi pufoşi, îngrămădiţi într-un coş legat, desigur, cu o fundă roşie. Vederea era de prin anii ’80.
Găsesc că aceste rînduri se cam împotrivesc la scris. Subiectul poate părea – unora mai sensibili – de-a dreptul nepoliticos a fi abordat în public, aşa cum şi unele funcţiuni scăpate de sub control, ale bietului trup, trebuie, de fapt, graţios trecute cu vederea.
Stă cu palmele în poală, iar palmele i-au transpirat îngrozitor. Le şterge discret de şervetul aşezat pe genunchi. Toată lumea de la masă a comandat spaghete, pentru că acel loc e renumit pentru pastele excepţionale. Un coşmar pe care-l visase de multe ori era pe cale să devină realitate.
Grataragiul e grizat. Învîrte micii pe un grătar mic, cam cît o cutie de televizor de 80. Totul se sprijină pe un cadru de metal ruginit, cu marginile late, şi pe nişte picioare subţiri, stabilizate contra balansului cu o cutie de bere smotocită prinsă dedesubt. Micii – bondoci, rumeni – zemuiesc a sfîrîială.
Era evident că fata îi explica unei mame sau unei bunici cum să-şi deschidă telefonul mobil. Oare cît a mai ţinut-o calmul? O fi izbucnit, în văzul tuturor călătorilor, în ţipete exasperate? Sau şi-o fi luat seama că omul de la capătul firului e bătrîn şi neştiutor, speriat chiar, şi i-o fi zis „Lasă, mamaie, că ajung eu acasă şi rezolvăm?“
Au început să apară de pe la mijlocul lui februarie. Abia se strînseseră cele de Crăciun, abia răsuflase lumea uşurată că poate umbla omeneşte pe caldarîm, că scheletele precare din metal acoperite cu foaie de cort s-au înfipt iar în mijlocul trotuarelor.
Chei, ochelari de vedere şi ochelari de soare, telefoane mobile, portofele, buletine, legitimaţii de serviciu, inele şi cercei, ceasuri, farduri, o geantă întreagă, costume de baie şi alte haine, cărţi şi un copil mic care nu era al meu. Pe toate le-am pierdut la un moment dat.
„Mai vrei?“ mă întreabă Erika, în timp ce ochii ei albaştri îmi sfredelesc capul. Polonicul e în aşteptare, jumătate cufundat în supa gustoasă şi clară. „Nuuu“, zic, şi-i mulţumesc cît pot eu de frumos. „Cu plăcere“, îmi spune simplu femeia, iar polonicul rămîne cufundat definitiv în zeama aurie.
Răsfoiam deunăzi nişte reviste. Am citit şi ceva poveşti aidoma cu cele din cărţile de self-help, despre frumoasa maturitate împlinită a femeilor şi a bărbaţilor care se apropie sau trec de patruzeci de ani. Un mănunchi de platitudini – echilibru, împlinire profesională, copii, înţelepciune, blabla. 40 e noul 30, 30 e noul 20 şi alte asemenea tîmpenii.
Se uită prin mine şi face un gest scurt cu bărbia înainte – o invitaţie să-i spun ce vreau. „Un pachet de Lavazza roşie, vă rog.“ Vînzătoarea nu aude. E cu ambele urechi ciulite la colega ei care o boscorodeşte pe cea din tura de seară care le-a lăsat nişte calcule aiurea şi nu le iese ceva la socoteală.
Îmi primesc premiul de la învăţătoare. Fotograful ne-a surprins din profil. Buna doamnă Vişoiu, „tovarăşa“, cum îi spuneam pe atunci, e uşor înclinată spre mine şi-mi întinde un pachet cu cărţi împachetate în celofan, strînse bine într-o panglică lată, tricoloră. Eu îi dau un buchet lung de flori de vară. Gladiole, parcă.
Probabil că aveţi şi dumneavoastră o poveste preferată. Ceva ce vi s-a întîmplat odinioară, o istorie pe care o povestiţi ori de cîte ori aveţi ocazia, o poveste pe care prietenii dumneavoastră o ştiu deja în detaliu şi la care încep deja să-şi dea ochii peste cap atunci cînd trageţi aer în piept să le-o mai spuneţi încă o dată.
Biblioteca John F. Kennedy din Boston are un exemplar din Ulysse al lui Joyce, ale cărui pagini – în afară de cîteva de la început şi alte cîteva de la sfîrşit – sînt complet neatinse, netăiate. Exemplarul îi aparţinuse lui Hemingway. Mulţumim, Martin Cooper, că ne-ai dat mobilul!
China, provincia Guangdong, Shenzen. Chen Dongmei s-a trezit într-o dimineaţă ploioasă, exact cum s-a întîmplat în ultimele două săptămîni. Aerul e saturat de umezeala care pare că a intrat în pereţi, în asfalt, în aşternuturile colorate, cam copilăreşti pentru cei 28 de ani ai ei.
