Ponoase trupeşti
Găsesc că aceste rînduri se cam împotrivesc la scris. Subiectul poate părea – unora mai sensibili – de-a dreptul nepoliticos a fi abordat în public, aşa cum şi unele funcţiuni scăpate de sub control, ale bietului trup, trebuie, de fapt, graţios trecute cu vederea. Dar ele sînt ale noastre, ne pun deseori în situaţii imposibile şi n-aş vrea să mă prefac că nu există.
M-am gîndit la asta, ca de obicei, în metrou. Într-o după-amiază, spre înserat, era destulă lume obosită, ieşind de la serviciu, bulucită prin vagoane. Şirurile norocoase de slujbaşi care găsiseră loc pe scaun se îndeletniceau ba cu cîte o carte, ba chinuiau un telefon mobil, ba se uitau în orb la pantofii omului din faţă. Cei nenorocoşi bălăngăneau de cîte o bară, în smuciturile unui conductor care probabil că începea să-şi piardă şi el răbdarea. Mirosuri – ca într-o primăvară abia iţită – decente adică. Pînă cînd, un puternic iz de parizer regurgitat lovi simţurile tuturor.
Cea mai mare frumuseţe în acele momente: să urmăreşti privirile suspicioase ale călătorilor, priviri cărora li se adaugă, de regulă, şi adevăratul vinovat, care încearcă să se facă pierdut în masa deranjaţilor olfactiv. Nu, n-are cum să fie doamna aia acră, cu ditamai blănoiul pe spate şi cu nişte clipsuri la urechi în formă de cireşe amare. Nici domnişoara asta slăbuţă, albă, cu venele albăstrii pulsînd la tîmple, de ai zice că se hrăneşte cu aer, nicidecum cu parizer lumesc – pare că nici măcar nu ştie ce e. Poate domnul ăsta mai în vîrstă, cu pungă de plastic, sau una din grupul de femei de mai încolo, ieşite şi ele de la slujbă, gălăgioase ca nişte vrăbii? Tînărul care îşi smotoceşte telefonul, poate; pare student, mănîncă, săracii, ce şi cum apucă. Mirosul a lîncezit prin aer preţ de jumate staţie, apoi a dispărut şi a fost uitat.
Imposibil să nu vă loviţi de asemenea situaţii, unele de-a dreptul comice, altele de-a dreptul stingheritoare. Ţin minte cum, nou-nouţă prin Londra fiind, avînd pesemne în ochi şi în gesturi fereala de străin stingher, am întrebat-o, în autobuz, pe o doamnă, la a cîta staţie e nu-ştiu-ce adresă. Doamna – căruntă, drăguţă, elegant îmbrăcată şi, cel mai probabil, singura englezoaică neaoşă din autobuz – mi-a explicat amabil, în răbufniri amarnice de ceapă, ce, cum şi unde. Brusc, m-am simţit mai bine. Mary Poppins asta mîncase habar n-am ce, o ditamai şaorma poate, mîncase ceapă crudă cu kilogramul, o plantaţie întreagă; mirosul bătea de departe orice persoană mîncătoare de parizer de pe la noi. „Şi englezii sînt oameni“ – mi-am zis, înainte de a mă rătăci.
E mult tragism individual în pulsiunile necontrolate ale trupului. Un sughiţ poate strica iremediabil o primă întîlnire. Un stomac gălăgios, în timpul unei scene fără dialoguri, la un film trist – aşijderea. Pentru că tinerii iubiţi, la prima întîlnire, n-au cum să fie oameni. Nici unul dintre ei nu e pregătit să accepte că fata frumoasă de pică sau băiatul cool şi cu simţul umorului au burţi, intestine sau gaze.
Una dintre cele mai imposibile situaţii le-am trăit eu însămi iarna trecută, cînd am tuşit jumătate din stagiunea de la operă, vreo două filme premiate, başca un concert delicat de vioară al lui Alexandru Tomescu. Ca să nu credeţi că aş fi vreo silfidă cultă, să ştiţi că prin cîrciumi am tuşit mai des, dar acolo nu se pune. Şi nu ştiu cum se făcea că al naibii acces de tuse începea în momentele delicat-vibrante de pe scenă. Cît timp soprana şi corul urlau – nimic. Cît timp eroina se tînguia solo, împuţita de tuse îmi injecta ochii, îmi rupea pieptul şi-mi crăpa capul. Am tuşit în fular, în umărul prietenei mele, în geantă. Mi-a venit să ies din sală. Mi-am jurat, oricum, că la asemenea evenimente culturale o să mă duc sănătoasă tun, fără urme virotice scăpate de sub control, fix atunci cînd nu trebuie.
Biet trup. Cum scapă el din chinga civilităţii. Cum te face de rîs şi cum te trădează. La fel şi ticurile. Dar despre ele, altădată.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
