Dincolo de milioanele de glumiţe pe seama sfîrşitului lumii, dincolo de grămezile de indivizi care iau în serios asemenea premoniţii şi dincolo de dezminţirile care au venit deopotrivă de la Nasa şi de la Vatican, tot a fost cumva bine pentru că am mai apucat să citim cîte ceva despre calendarul şi mitologia mayaşe.
„Vrei să-ţi arăt ce am învăţat la balet, la grădi?“ Mi-am încleştat involuntar maxilarele. Fetiţa e frumuşică, are păr blonziu şi-i iute ca spirtul. „Arată-mi“, zic, cu gîndul doar la vecinii mei de dedesubt. Adică o pereche de moşi cărora li se pare că pisica mea umblă pe patru perechi de tocuri prin casă.
„E o singură coadă, toată lumea stă la coada asta! Unde te duci domnişoarăăăăă?!!!!“ O tanti se agaţă cu mîinile şi cu sacoşele de haina mea. Îmi gîfîie în ureche. „Nesimţito!“ Restul cozii vociferează în sprijinul femeii. Păreau cu toţii excedaţi de atîta aşteptare, descheiaţi la paltoane şi cu personalităţile vraişte.
„Timpul trece acum altfel pentru mine“, zice domnul ăsta de vreo şaptezecişiceva de ani. „E zdrenţuit, e poticnit, e bolnav deodată cu mine“, zice. Dacă îmi spunea şi că, de fapt, el nu mai trăieşte timpul, ci timpul îl trăieşte pe el, o dădeam naibii de treabă şi-l bănuiam că-mi serveşte citate ieftine, de tataie poet.
A plecat acum mulţi ani, dintr-un oraş mic, spre Capitală. A lăsat în urmă prietenii din copilărie cu care bătea grădinile şi cîmpurile la ţară, la mamaie. A lăsat în urmă apartamentul mic pe care-l împărţea cu părinţii şi cu fratele mai mic. A ajuns la facultate în anul I cu lînurile tricotate de mama.
Eşti răcit şi vai de capul tău. Îţi bubuie tîmplele, nu poţi respira şi o tuse seacă îţi chinuie pieptul. Poţi să ai cincisprezece sau cincizeci de ani, mama ta îţi va reproşa că umbli gol pe stradă şi de-aia ai răcit. Îşi va aminti că iarna umbli cu capul gol şi că ieşi afară imediat după ce faci duş.
Îmi amintesc cum păstra bunică-mea într-o ladă mare, de lemn (să fi fost lada de zestre?) tot felul de aşternuturi şi feţe de pernă noi, din damasc, brodate, croşetate şi apretate-băţ – numai bune să stea în picioare de capul lor. Mirosea înăuntru a nou învechit, a săpun, a lemn uscat.
Mă numesc Camelia. Sau Ioana. Sau Sorina, cum vreţi dumneavoastră. Sînt o femeie cu nimic ieşită din comun, am un soţ şi doi copii. O slujbă de la 9 dimineaţa la 5 după-amiaza. Nu conduc. Am două credite, încă suportabile, în urma cărora voi plăti cam de două ori valoarea obiectelor cumpărate.
Pare genul slujbaşului din straturile ierarhice de mijloc. Slujbaş la stat, cu ceva putere de decizie şi cu acces la îngerii de categoria întîi, ăia de lîngă stăpîn. Au întins o masă lungă, mare, pe o latură a încăperii care mai adăposteşte cîteva mese mai mici, de patru persoane, ocupate, de asemenea, de altă lume.
Ca orice român mai mult sau mai puţin snob, care a ajuns să ofteze atins de frumuseţea deal-vale italienească, zimţată pe alocuri de chiparoşii întunecaţi, de orăşelele dichisite, mobilate pe dinafară ca în casă, mi-oi fi aţintit şi eu o privire vag goală într-un punct inexistent şi oi fi început să visez.
„Alejandro, Alejandroooo Ale-Alejandroooo, Fernandoooo tralalalaaa...“ Lady Gaga urlă din telefonul unei doamne cu o aparenţă mai de mamaie, aşa. Şi urlă, şi urlă, că mamaie îl aude greu, iar cînd îl aude, trebuie să-l caute îndelung într-o sacoşă uriaşă, cu de toate.
Moaşte din copilărie „Aaaaah! Doamne fereşteeeee!“ Îmi scutur mîna şi o frec temeinic de turul blugilor. O bucată sfarogită de nuştiuce învelită într-un tifon la fel de dubios a zburat pînă în colţul celălalt al camerei. Mai bine întrebam de la bun început.
„Totul a mers bine. Vedeţi că i-am legat pietrele de mînă.“ Medicul se ţine drept, dar pare obosit. Se întoarce şi coboară scările. Capul rotund, cu părul alb, tuns foarte scurt i se mai vede cîteva secunde printre barele balustradei. Apoi dispare. Domnul cu care vorbise rămîne uşor descumpănit.
Într-o familie oarecare, soţul îşi cumpără un telefon mobil mai performant. E interesat de gadget-urile astea noi şi, cum apare ceva mai bun, pac, trebuie să-l încerce. Vechiul lui mobil ajunge la nevastă-sa care folosise pînă atunci tot un aparat de-al lui, căzut în dizgraţie.
„Ai văzut, Simono, s-a întors prinţesul din concediu. Să vezi tu dacă n-o să avem iar trei sute de milioane de grade în birou...“ Discuţia are loc în liftul clădirii înalte de sticlă, cu şapte etaje, care înghite în fiecare dimineaţă, pe la opt şi nouă, sute de salariaţi cărora ne-am obişnuit să le spunem corporatişti.
Mi-au plăcut întotdeauna poveştile cu fantome. Îmi amintesc de una dintre povestirile lui Oscar Wilde, pe care am citit-o şi răscitit-o în copilărie, pînă la memorare deplină. „Fantoma din Canterville“ îi zicea şi-şi găsise locul într-o antologie de proză englezească.
Prima pe care am văzut-o ţinea atîrnată de braţ una din plăsuţele alea de hîrtie cu mînere de sforicică. De la Sephora. Din plăsuţa destul de roasă de atîta purtare, se iţea creştetul unei sticle de apă minerală mică. A doua s-a urcat o staţie mai încolo. Cu o plăsuţă aproape identică, numai că pe ea scria The Body Shop.
„Aaa, vă cunosc de undeva“, zice femeia blondă, mustăcioasă şi crăcănată. Zîmbeşte larg în direcţia mea cu nişte dinţi prost faianţaţi. Ridică din sprîncenele subţirele desenate într-un tatuaj decolorat, albăstrui. Ştiam clar că nu are de unde să mă cunoască, dar am îngăimat un „Eee, mă confundaţi, nu sînt vreo celebritate, blablabla...“
Erau pe raftul cel mai de sus din magazin. Al naibii de scumpi pentru un pachet slăbănog de biscuiţi. Cereale integrale şi bucăţele de măsline, dacă mă înţelegeţi. Ingrediente crescute organic, măsline fericite. L-am luat, urmare a deselor pulsiuni de a mînca sănătos şi prietenos cu mediul. Au un gust groaznic, oameni buni. În gură parcă mi-a explodat un sac de nisip.
Munceşte de sare cămaşa de pe el. A fost plecat o perioadă în Austria; placa faţade de clădiri. Acum s-a întors pentru că, din 30 de euro cît plăteau austriecii la metru pătrat, lui îi ajungeau în buzunare doar firimituri. A plecat prin intermediari care, la rîndul lor, luau banii prin intermediari şi la final se alegea cu mai nimic.
Cît timp tu beai un Sex on the Beach sau nu știu ce altă porcărie într-un bar pe la Romană, cam la vreo trei sute de kilometri de București, într-un oraș mai degrabă mic, murea o mătușă ajunsă la 80 de ani, cu plămînii inflamați de o pneumonie a bătrîneții, mai înmicită decît atunci cînd era mică, mai adunată în ea decît atunci cînd tăcea ca semn absolut al supărării.
Am întotdeauna o carte cu mine. Iar cititul în metrou mi se pare cel mai incomod. Dacă nu ai un loc de stat jos, cea mai bună variantă e cea în care stai rezemat în nişele acelea de lîngă uşi. Ai stabilitate, ţii cartea cu amîndouă mîinile şi sînt puţine şanse ca cineva să-ţi tot citească peste umăr.
Vreo patru-cinci femei stau în balcoane, aplecate peste balustradă. Jos, la piscina micului hotel, cei patru-cinci soţi ai femeilor din balcoane se rotesc hăbăuci printre şezlonguri şi umbrele. „La stînga, la stînga, lîngă palmierul ăla!“, ţipă o englezoaică. Bărbatu-său se duce spre stînga, dar ratează locul cu pricina.
Să ştiţi că sînt un soi de administrator al clădirii în care locuiesc. Adică am fost desemnată, fără drept de refuz, să strîng banii pentru factura de apă. Domnul în vîrstă care venea o dată pe lună să ne aducă scrise sumele datorate pe diverse bucăţele de hîrtie s-a mutat. M-au înscăunat pe mine regină absolută a apometrelor.
Suprema îndrăzneală Stă în faţa laptopului şi bea a doua cafea dintr-o cană pîntecoasă primită de la tipii de la Google. Cana reproduce sigla lui Chrome. Grăsană, cu inserţii oblice de culoare galbenă, roşie, verde. Pe fundul ei, în interior, un cerc albastru. Google Chrome.
Am prietene pentru care supremul compliment la întîlnirea cu cineva care nu le-a mai văzut de o bucată de vreme este „Dragă, dar ce ai slăbit!“. O lumină se va aşterne pe chipul complimentatei, care va arunca o privire asupra propriului trup, se va roti uşurel de-a stînga-dreapta, îşi va netezi bluza cu mîinile şi va spune „Pe buneee?“.
„Umbrelă Alina“ stă scris pe un post-it roz care zace de cîteva luni la mine în portofel (nu i-am adus Alinei umbrela înapoi). Tot în portofel, pe un alt bileţel, galben de data asta, scrie aşa: pungă pişcoturi 400 gr, ouă, mascarpone 200 gr, 200 ml frişcă lichidă (după care urmează trei semne mari de întrebare), lapte, Baileys.
Nu vă doriţi cîteodată aşa ceva? Să vă cufundaţi în deplină tăcere şi să faceţi ceva palpabil cu mîinile dumneavoastră? Orice, în limitele posibilităţilor fiecăruia: un gard de lemn, o oală de lut, un scaun, poate nişte şosete din lînă?
E neagră. Lacul, odinioară lucios ca o apă, e acum mătuit şi crăpat pe alocuri. Marginea capacului care protejează clapele şi muchiile picioarelor sînt uşor roase, se zăreşte culoarea dulce-mierie a lemnului. E bătrînă. A văzut un război, a trecut prin mai multe mutări.
„Doamnă, am crezut că fac un infarct chiar acolo!“ Zicînd acestea, domnul L., vecinul meu de palier, duse o mînă palidă la piept, cu tot cu umbrela pe care o apucase strîns, şi se clătină periculos în mijlocul sufrageriei mele. „Vai de mine“, am zis, „luaţi loc, vă aduc un pahar cu apă, liniştiţi-vă...“ şi am zbughit-o să aduc nişte apă, să nu colapseze, Doamne, fereşte.
Peisaj tipic de burg din Ţările de Jos. Casă îngustă din cărămidă roşie cu frontispiciul crenelat ca un tort, cu ferestre la fel de înguste, de pe pervazul cărora se revarsă sumedenie de floricele avide după un soare zgîrcit. Intrate cu mai bine de trei sferturi din trupuri în colţul din dreapta al peisajului, o mamă blondă de mînă cu fetiţa ei blondă.
„Nu cred că e adresat copiilor, pentru că Max pleacă de acasă şi trăieşte o poveste imaginată.“ „Nu mi-aş lăsa copilul să se uite la aşa ceva, o lume plină de istericale şi de personaje bizare.“ Sînt cîteva comentarii ale unor părinţi la ecranizarea lui Spike Jones după cartea lui Maurice Sendak – Where the Wild Things Are.
Domnul îşi urma soţia cu un aer caraghios de absent. Într-o mînă ţinea un ghiveci din cele ce se atîrnă, din care se revărsau zeci de petunii planturoase, roz. În cealaltă ducea un ghiveci la fel, plin cu o tufă gureşă de cerceluşi. Evident că habar n-avea ce fel de flori cară şi prea puţin îi păsa; aerul de martir suprem al plictiselii îi ucisese orice poftă de viaţă.
„După ce pătrunseră înăuntru, văzură atîrnat de perete un splendid portret al stăpînului lor, aşa cum îl văzuseră doar cu cîteva ceasuri mai înainte, în întreaga minunăţie a tinereţii şi a frumuseţii sale. Pe podele zăcea un mort, îmbrăcat în haine de seară, cu un cuţit împlîntat în inimă. Era gheboşat şi zbîrcit şi avea o faţă cumplit de respingătoare.“
Cîte coate om fi bătătorit şi cîte scaune om fi lustruit prin crîşmele oraşului cu prietenii noştri! Avem localuri şi locuri preferate şi, împreună cu ele, pe oamenii care ne servesc. Unii ne-au devenit aproape prieteni – ne cunosc bine, ştiu ce şi cum mîncăm şi ce şi cum bem.
Maşina bubuia din toate încheieturile a tunete de başi alternate cu ţistuitul ăla retardat de muzică din cluburi. Tremurau amarnic cruciuliţele lipite de parbriz. Dar era singurul taxi de pe stradă, a doua zi de Paşti. La volan, un tînăr curăţel, poate parfumat peste măsură, cu părul geluit cu infinită grijă, pînă la ultimii ţepi de pe ceafă.
Un soare frumos intră pe fereastră. S-a trezit împrăştiat în tot patul, ca aruncat din avion; probabil că aşa cum a adormit, aşa se şi trezise. Nenumăratele beri băute aseară mai adiau lin din propria-i răsuflare – inspiră/expiră, trăieşte, învinge durerea atroce de cap. A deschis un ochi pîclit de somn. L-a închis repede înapoi.
Nimic nu poate ţine piept iubirii părintelui pentru copilul său. Cele mai bune şcoli, cele mai frumoase haine, cele mai drăguţe jucării. Chiar dacă pentru unii n-au cum să rămînă decît nişte vise, trebuie să înţelegi perpetua luptă a unui părinte pentru binele copilului său.
Oooof! Nici nu ştiu cum să scriu lucrurile astea ca să nu sune tocmai a snobenie inversă. În fine. Am citit zilele trecute un articol despre cel mai trendy şi hip bucătar al momentului. Bietul om putea fi motivat de cele mai bune intenţii, dar tonul articolului mi l-a făcut instantaneu antipatic.
„S-a umplut ţara asta de «auslenderi»“, se plîngea acum cîtva timp o oarecare cunoştinţă care povestea că nu mai avea loc într-un tren din Germania de atîţia africani, turci şi pakistanezi. Afirmaţia ar fi rămas aşa cum a picat dacă persoana respectivă n-ar fi fost ea însăşi o auslenderiţă naturalizată de vreo cîţiva ani acolo.
Pe nea Gogu l-am găsit printr-o prietenă. Zăpezile multe şi grele din iarna care abia a trecut au lăsat ferfeniţă burlanele clădirii în care locuiesc. A fost şi prima oară cînd mi-am pus întrebarea „Cine Dumnezeului face chestii din astea? O exista o meserie aparte de burlănar, sau tuburile respective vin la pachet cu casa, adică le fac tot constructorii?“.
Probabil că aţi auzit de Ioan Lorin Fortună. Iar dacă nu, vă rog frumos să căutaţi ceva înregistrări cu el pe YouTube pentru că, vorba lui Dan Diaconescu, unde apărea des, „nici nu ştiţi ce pierdeţi“. Uitasem de personaj pînă cînd un amic a postat pe Facebook unul dintre clipurile cu pricina.
Pe una dintre străduţele liniştite mărginite de case de prin Vatra Luminoasă stă un tip extraordinar. Se ajunge la el cu recomandări tainice, după ce treci mai multe teste care-ţi măsoară gradul de inserţie socială, vizibilitatea publică şi calităţile fizice. Intri în casa lui numai după un schimb de parole ca în filmele cu partizani.
Un tip, nemulţumit din fire şi extrem de labil, pe nume Faust caută fericirea şi înţelepciunea în viaţă. I le oferă un personaj dubios pe nume Mefistofel. În schimbul sufletului său după moarte, Faust ar urma să guste din toate bunătăţile vieţii pe pămînt.
„Zacuscă mai vrei?“, mă întreabă mama cu o licărire în ochi căreia i-aş spune „ghiduşă“, dacă nu m-ar enerva respectivul cuvînt (cuvînt întrecut doar de ghiduşul „buclucaş“). „Da“, zic umilită. Îmi vîră în geantă două borcane. Şi nişte pastă de ardei roşu făcută de ea, în casă. Mama se amuză în continuare, dar nu-mi spune nimic.
Am luat un beţigaş şi am început să curăţ cu maximă atenţie telecomanda televizorului. Mi-am dat seama că aş avea nevoie şi de o oarecare soluţie de degresare a urmelor de degete care atinseseră, de-a lungul timpului, mere, portocale, prăjituri, chipşi, aripioare de la KFC şi tot ce mai mănîncă omul sănătos în faţa televizorului.
O tăcere grea îşi face loc între noi. Se tîrăşte insidios şi mă gîtuie. Îmi dreg vocea. „L-ai mai văzut pe Popescu?“ Popescu e cunoştinţa noastră comună, singurul element care ne leagă. În rest, nu ştiu nimic despre omul de lîngă mine.
Magazinul Unirii, sîmbătă, pe la prînzişor. Lume multă, vînzoleală, băieţi cu pantofi ascuţiţi în căutare de alţi pantofi ascuţiţi, fete cu geci lucioase în căutare de alte geci lucioase, gură-cască, simpli vizitatori, oameni cu treabă. În faţa unor scări rulante, comoţiune.
Am văzut zilele trecute, pe unul dintre Discovery-uri, un documentar despre obedienţa faţă de reguli şi despre resorturile violenţei. Nişte educatori, laolaltă cu psihologi şi medici de specialitate, căutau să explice de ce, de pildă, o persoană e mai degrabă vărsătoare de pumni în capul unui semen decît o alta.
Cavalerism contemporan Într-o împrejurare oarecare, Ionescu şi Popescu vorbesc despre relaţia de amiciţie între doi prieteni comuni, relaţie care, după mai bine de zece ani, se terminase înfiorător de urît. Cu acuze incredibile de ambele părţi, cu dezvăluiri jenante, fix ca în cazul unui divorţ.
