Tanti Maria
Să ştiţi că sînt un soi de administrator al clădirii în care locuiesc. Adică am fost desemnată, fără drept de refuz, să strîng banii pentru factura de apă. Domnul în vîrstă care venea o dată pe lună să ne aducă scrise sumele datorate pe diverse bucăţele de hîrtie (pe dosul chitanţelor vechi, pe partea albă a flyere-lor împărţite pe la metrou) s-a mutat. M-au înscăunat pe mine regină absolută a apometrelor.
Regina absolută a apometrelor a făcut (cu ceva ajutor) nişte excel-uri drăguţe cu felurite casete pentru felurite sume şi a început să stăpînească peste regatul umbros al gurii de canal din curte. N-are încă un permanent mic în cap şi nici să se impună nu ştie, dar trag nădejde că toate astea se învaţă.
Între sumele excelizate şi consemnate riguros pe hîrtie A4 apare şi suma care trebuie plătită femeii care face curat în scară. Tanti Maria. Generica tanti Maria. Suma e derizorie, dar e moştenită, iar puterile mele regale se opresc în faţa refuzului consiliului care guvernează de fapt. Deci nu pot să-i măresc salariul cu de la mine putere. Ei, tanti Maria nu vrea să primească banii ăştia toţi deodată. Îi vrea cu ţîrîita. Două sute acum (vechi, desigur), o sută peste o zi, încă una cînd îi rămîne nepotul fără Neumarkt la pet. Nici asta n-ar fi o problemă, însă la noi acasă lumea pleacă la serviciu, iar tanti Maria, obişnuită cu bătrînul vecin, are nişte ore dubioase de sunat la uşă. Ding-dong sîmbăta cînd încă nu ţi-ai băut cafeaua şi eşti răvăşit de o adîncă depresie postalcoolică. Ding-dong duminică la prînz cînd lumea picoteşte cu o carte în mînă în căldura tulbure a teribilelor veri bucureştene. Ding-dong oricînd. Sînt un om răbdător şi am ajuns să ies în uşă şi să-i întind fără cuvinte 10 lei. Pînă cînd să mă obişnuiesc însă, aveam de fiecare dată un şoc. O să vă explic de ce.
Tanti Maria are probabil trei sute de ani. E mică, slabă aţă, vînoasă ca o legătură de funii şi mai are doar trei dinţi foarte lungi. E motivul pentru care nu înţeleg niciodată ce spune. Bolovăneşte, sîsîie şi stropşeşte toate cuvintele în aşa fel, încît chiar într-o discuţie scurtă e nevoie de o umbrelă. Nu stă fix în uşă ca omul, ci mai cîş, într-o parte; sare apoi spre tine de nu ştii ce te atacă în momentul în care îi deschizi. Evident, cară o mătură sau un mop mai tot timpul iar ochii rotunzi şi căprii îi scapără deasupra unui nas tare coroiat. Bănuiesc că aşa o arăta Sfînta Vineri sau vreo altă hoaşcă de poveste care cică îţi vrea binele, dar îţi face rău.
Imaginaţi-vă cum e să ieşiţi netrezit de-a binelea, cu un tricou pus la repezeală pe dos şi să vă asalteze aşa ceva. În plus, tanti Maria ţine morţiş să-şi întindă gîtul lung şi să scaneze hulpav propriul meu teritoriu. Proba-bil că îşi pune pariu cu sine însăşi că iar nu mi-am făcut patul. Sau că or mişuna la mine în casă figuri dubioase, fete cu părul verde, băieţi îmbrăcaţi în cearşafuri, las’ c-a mai văzut ea. Nu se mulţumeşte să ia banii şi să plece. Îmi povesteşte diverse chestii din care, v-am mai spus, nu înţeleg nimic. Pare însă că toate au un potenţial dramatic de luat în seamă pentru că femeia răcneşte de-mi ţiuie capul. Eu îmi adaptez grimasele după cît de tare urlă. „Ooo“, „Ahaaa“, „Vai“ zic ori de cîte ori cred că se cuvine în conversaţie. Cînd, la final, înţeleg că spune „ce să facem, asta este“ mă pregătesc sufleteşte şi aplec de bunăvoie capul. Pentru că de fiecare dată mă pupă foarte umed pe frunte. Prima oară a fost un soi de luptă, ea mă trăgea de gît, eu dădeam înapoi, dar are putere în mîini baba şi ţoc! se pecetlui obiceiul de care nu voi scăpa curînd.
Evident, băbăciunea îl place mai mult pe consortul meu. Numai că ăla nu vrea să-i mai deschidă uşa neam după vreo două-trei experienţe (minus pupatul) de genul ăsta. Sacrificata sînt aşadar eu; urlată, pupată, descumpănită trebuie să-i răspund şi la eterna întrebare menită să lămurescă dispariţia perechii mele: „Da’ băiatul meu ce face?“. Ce să facă, huzureşte, mamaie, huzureşte.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
