O Cola de sfîrşitul lumii
Dacă citiţi acest text, cel mai probabil n-a venit sfîrşitul lumii în acel 21 decembrie. Dar, în momentul ăsta în care scriu, să mai fie vreo patru-cinci zile pînă la data de care vorbeşte toată lumea. Dincolo de milioanele de glumiţe pe seama sfîrşitului lumii, dincolo de grămezile de indivizi care iau în serios asemenea premoniţii şi dincolo de dezminţirile care au venit deopotrivă de la Nasa şi de la Vatican, tot a fost cumva bine pentru că am mai apucat să citim cîte ceva despre calendarul şi mitologia mayaşe. Calendarul, împărţit – înţeleg – în vreo cinci cicluri mari (ultimul trebuia să se sfîrşească, iaca, de curînd), mi s-a părut destul de complicat şi plictisitor pentru cineva care n-are şi n-a avut răbdare cu aritmeticile.
Drăguţă e însă povestea creării omului. Zeii mayaşi s-au dovedit a fi, la rîndul lor, extrem de nepricepuţi. La început cică au creat animalele, dar pentru că dobitoacele nu aveau cum să-i slăvească, le-au alungat în pădure şi s-au apucat să facă omul. Trei sau patru zei s-au moşmondit să pună cap la cap procesul de facere. De trei ori au încercat să făurească o făptură umană, de trei ori au dat greş. Popol Vuh – un soi de Ramayana mayaşă – povesteşte că prima oară l-au făcut, creştineşte, din lut. Din lut galben care, odată muiat, cădea din picioare şi se făcea una cu pămîntul. A doua oară zeii s-au gîndit să-l facă din lemn. Dar lemnul n-avea suflet şi avea memorie scurtă, iar omenirea de lemn s-a apucat să tropăie stîngace şi să uite să-şi preaslăvească stăpînii. O ploaie îngrozitoare au prăvălit zeii pe lemnele umane, care probabil s-or fi umflat şi or fi putrezit în uitare. A treia şi ultima încercare s-a făcut cu ce-i era zeului mayaş aproape de stomac: cu mălai. Omul de mălai trebuia să trăiască pînă acuşica, pe 21 decembrie. Căci şi acela s-a dovedit a fi nevolnic. Neinspiraţi creatori s-au dovedit a fi şi mayaşii, dar mă rog, au lucrat şi ei cu ce aveau la îndemînă. Să nu înveţi nimic din eşecuri consecutive dovedeşte ceva tărie de cap.
Om fi citit apoi destui despre familiile alea americane care şi-au făcut nişte superadăposturi care să-i ferească de uragane, viituri, tornade şi de sfîrşitul lumii. Buncăre îngropate cu tot ce trebuie de-ale gurii, plus milioane de lanterne şi baterii, probabil. Au pus oamenii în practică tot ce-au văzut în filmele cu diverse scenarii postapocaliptice. Ba, am auzit că ar fi şi pe la noi destule persoane prevăzătoare, care ar putea să reziste, la o adică, nişte luni bune cu proviziile strînse pe acasă, special cu gîndul la vreo nenorocire de genul ăsta.
M-am gîndit apoi, ca tot omul, ce mi-aş aduna eu ca să pot rezista măcar cîteva săptămîni (să pot să-mi plîng de milă şi să mor apoi încetul cu încetul). Păi, desigur, primul gînd a fost „o lanternă!“. Cu baterii, clar, dar – măcinînd mai bine gîndul ăsta – am ajuns la concluzia că n-am încredere în lanterne. Se strică exact cînd ai mai mare nevoie de ele. Şi atunci m-am liniştit, căci imensa mea rezervă de lumînărele parfumate m-ar scoate din necaz. Să mai rîdă partea masculină de obsesia asta a fetelor! Plus că dau o lumină mai plăcută şi, la o adică, poţi încălzi şi o conservă la flacăra lor. Apoi, desigur, conserve. Ceva mai light şi fără multe calorii pentru că... dacă se sfîrşeşte sfîrşitul lumii şi ieşi din debaraua în care ai stat ascuns de-a dreptul un obez? M-am mai gîndit apoi să-mi iau ceva cărţi pe care să le pot citi la lumina lumînării. Orice, dar nu cărţi cu scene de mîncare, nu descrieri de festine pantagruelice, nimic de genul ăsta care să mă neliniştească în adăpost. Şi, foarte important. Am văzut în toate filmele că eroii care flămînzesc, tînjesc după diverse chestii dincolo de elementara apă şi pîine. Eu o să iau nişte Cola (ca să n-am viziuni cu sticle reci, aburinde) şi nişte pungi mari cu chips-uri. Pisica o s-o ţin aproape că e grăsuţă, pare fragedă şi măcar ştiu cu ce am hrănit-o. Pot primi şi vizite. Pun deoparte nişte conserve cu sarmale. Mălai n-o să am.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
