Cine sîntem

A plecat acum mulţi ani, dintr-un oraş mic, spre Capitală. A lăsat în urmă prietenii din copilărie cu care bătea grădinile şi cîmpurile la ţară, la mamaie. A lăsat în urmă apartamentul mic pe care-l împărţea cu părinţii şi cu fratele mai mic. A ajuns la facultate în anul I cu lînurile tricotate de mama, cu flaneaua în ale cărei fire andreaua răsucise ceva din aerul de acasă, miros de şifonier aranjat, de cămară bogată, de detergent ieftin, un aer atît de diferit de locul în care ajunsese.

Apoi a învăţat. Anul II, III, a învăţat pe rupte. Nu era chiar dintre cei care se proţăpeau în primele rînduri la fiecare curs, la fiecare seminar, dar, de cele mai multe ori, era prezent. Citea, punea întrebări, discuta cu profesorul, participa la diverse cenacluri, îl ştia lumea de inteligent şi sprinţar la minte. Legătura cu acasă a rămas puternică în anii de studenţie. Pachetele mamei în camera de cămin aduceau ceva din sufletul de acolo. Dar, încet-încet, ceva se schimba. Borcanul cu untură – în care stăteau încleiate bucăţile gustoase de carne pus lîngă cursurile cu subiecte rupte de lumea asta şi lîngă o revistă englezească pe coperta căreia Steve Jobs (încă viu) ţinea toată lumea în palmă – părea la fel de ciudat ca un obiect intim expus la muzeu. Îi dădea aceeaşi senzaţie de nepotrivire şi poate de uşoară jenă ca atunci cînd a văzut aruncat în stradă un fotoliu exact ca cele pe care le avea şi acum acasă. Ca atunci cînd, pentru prima oară plecat, a scos emoţionat la aeroport, odată cu paşaportul, şi periuţa de dinţi, care a zburat cît colo pe dalele lucioase, printre picioare de străini. Periuţa lui de dinţi în aeroportul de la Schiphol.

Apoi a plecat cu burse prin universităţi străine. Apartamentul minuscul din oraşul de departe, cu mama şi cu tata în el, cu aerul lui, cu mirosurile şi cu fotoliile lui demodate, cu cratiţele mamei – curate-curate, dar vechi-vechi – totul părea la miliarde de kilometri distanţă. Fizică şi emoţională. L-a învîrtejit iremediabil, în fire insidioase, o altă lume, străină. O lume cu care îşi găsea totuşi încetul cu încetul preocupări şi gusturi comune. Rece şi politicoasă. Profesionistă în alt fel decît ştia de acasă. În vreme ce mama făcea supa cu tăiţeii galbeni, de casă, el mînca sushi pentru prima oară. Cît tata ducea gunoiul în dimineţile friguroase de noiembrie tîrziu, cît tata tropăia viguros pe treptele de la intrarea în bloc cu găleata goală în mînă, scoţînd fuioare de abur pe gură şi salutîndu-l cu un „Să trăiţi!“ pe vecinul în casa căruia mirosea permanent a varză murată, în timpul ăsta, el abia se culca cu gura amară de la băuturile tari, cu vaga senzaţie că petrecerea la care fusese era parte dintr-un film al lui Woody Allen.

Şi apoi a rămas la universităţile alea străine, departe de casă. Pe ai lui îi vedea rar, uneori trecea anul şi mai bine. Muncea mult, lumea îl ştia deştept şi implicat. Fusese educat între liberalii americani, dar ar fi votat cu Romney. Urmărea şi site-urile româneşti, dar lumea de acolo i se părea din ce în ce mai îndepărtată, din ce în ce mai greu de înţeles. Ai lui îmbătrîneau încet, vechiul apartament era aproape neschimbat – mai puţin termopanele albe şi lucioase de care tata era atît de mîndru. Avea atît de puţin timp să se gîndească la toate astea, simţea că se schimbase fundamental, că adolescenţa şi copilăria sînt un vis visat de altcineva. Şi apoi a venit pentru prima oară mama la el. A zburat pentru prima oară, înfricoşată de marele eveniment din viaţa ei. A găsit-o la aeroport stinsă, dezorientată şi descumpănită. În jurul ei încă flutura, bizar, aerul de acasă. Îi confiscaseră garniţa pe care tata o îndesase cu cea mai bună carne. Borcanul a rămas între două broscuţe exotice care pluteau în formol găsite în bagajul unui tailandez şi mirodeniile unui turc. Obiectul lui intim într-un muzeu. Cînd şi-a îmbrăţişat mama, şi-a dat seama că nu se schimbase niciodată. Sufletul lui era acolo, în borcanul cu untură.

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.