Te-am sunat la telefon
„Alejandro, Alejandroooo Ale-Alejandroooo, Fernandoooo tralalalaaa...“ Lady Gaga urlă din telefonul unei doamne cu o aparenţă mai de mamaie, aşa. Şi urlă, şi urlă, că mamaie îl aude greu, iar cînd îl aude, trebuie să-l caute îndelung într-o sacoşă uriaşă, cu de toate. Între timp, tot vagonul de metrou o ascultă pe Lady Gaga, mai că unii bîţîie din picior în ritmul muzicii. Lady Gaga, cu rochiile ei din fleici, cu tocurile pantofilor puse invers, fardată peste limitele bizarului, nu pare a fi o alegere pe care doamna respectivă s-o fi făcut-o conştient. O sonerie de telefon surprinzătoare. Dar, iarăşi, o fi primit şi ea telefonul de la nepoţi, cu tot cu soneria cu pricina.
Căci ai fi tentat să spui că omul îşi alege şi soneria de la telefon după chipul şi asemănarea sa. Aşa o fi. Am văzut domnişoare fragile din telefonul cărora ies nişte melodii de alean, duioase, să rupă inima ascultătorului. Pînă aici, totul părea a se îmbina perfect. Imaginea fetei şi soneria. Toată logica e ruptă însă în momentul în care posesoarea telefonului răspunde sec: „Ia zi, fă“. Mai sînt apoi soneriile alea apocaliptice, coruri întregi de femei îndurerate, ştiţi coloana sonoră din Troia, ăla cu Brad Pitt. Cred că doamna cu aşa sonerie e contabilă şi are principii. Văd, văd deja măreţia copleşitoare a unor şiruri de cifre, de balanţe şi de plăţi unduind epocal. Haioşii au sonerii cu orăcăit de broaşte, greieri, cucurigu – un întreg bestiar – sau sonerii cu o voce bărbătească repetînd obsesiv, cu un accent pe care nu reuşesc să-l aşez niciunde, „Scoală, băăăă!“. Sau cu gîngurit drăguţ de bebeluşi. Manelele, hip-hop, muzică de club, tot ce vrei şi ce nu vrei. O adevărată cultură a ring-tonurilor. Înţeleg că multe dintre ele sînt inspirate de diverşi comedianţi locali. De pildă, fanii unui domn Bendeac îşi pot descărca sonerii cu replici dintr-o emisiune a domnului respectiv. Emisiunea se numeşte În puii mei. Să ştiţi şi că multă lume descarcă lucrurile alea, ba chiar le comentează.
Dar ce v-ar spune, de pildă, un domn care are ca sonerie la telefon „Deşteaptă-te, române“? Că e patriot? Că-şi iubeşte ţara? Că nu-i plac ungurii? Nici turcii, nici ţiganii şi nici evreii? Că e o alegere cel puţin dubioasă pentru o sonerie de telefon? Păi, eu am cunoscut un domn care avea pe telefon soneria asta. Omul e instalator. Chiar înainte de a ni se prezenta, i-a sunat telefonul. Cu sonorul dat la maximum. L-am privit cît am putut eu de impasibil. Nu ştiu, e îngrozitor să-ţi vină să rîzi cînd auzi imnul ţării tale izbucnind hîrîit şi spart dintr-un celular? Dacă e, îmi recunosc vina. După aia omul s-a prezentat. Nelu. A venit să repare nişte tevi prin casă. Nelu e gras. Nu e genul ăla de gras haios, dezinvolt şi totuşi teribil de mobil în grăsimea sa, aşa cum am mai văzut. E un gras inflexibil. Un gras implacabil. Un gras cu conştiinţa de sine a grăsimii sale aşezate. Are o grăsime de patron de butic care-şi conduce cu mînă de fier aprovizionarea cu pufuleţi şi suc. Care îi tutuieşte pe toţi chelnerii, pe taximetrişti şi care le arde cîte o palmă după ceafă puştilor care vin la cerşit, atraşi ca molia de lumină de lanţul gros de la gît şi de ceasul mare şi auriu care-i sugrumă o încheietură, şi ea, serioasă. În timp ce schimbă nişte ţevi, afli cît de frumoasă e România şi cît de nasoală, în fond, Austria. Afli cît de necinstiţi sînt toţi, absolut toţi. Politicieni, funcţionari publici, medici, vînzătorii din supermarket, ţăranii de la piaţă. Afli cît de bine era pe vremea lui Ceauşescu şi cum au stricat ăştia tot ce a construit el. Afli cît de cinstit e Nelu. La final, după ce pleacă, afli că Nelu, cu statura sa suverană, cu principiile şi cu moralitatea lui beton, te-a înşelat privindu-te în ochi fără să clipească. Îl sun înapoi să-i cer explicaţii pe telefonul care-l zbîrnîie cu „Deşteaptă-te, române“. Normal că nu mai răspunde. Căci cel care trebuia să se deştepte nu era el, dragii mei, eu eram.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
