Vecinul L. in the sky with diamonds
„Doamnă, am crezut că fac un infarct chiar acolo!“ Zicînd acestea, domnul L., vecinul meu de palier, duse o mînă palidă la piept, cu tot cu umbrela pe care o apucase strîns, şi se clătină periculos în mijlocul sufrageriei mele. „Vai de mine“, am zis, „luaţi loc, vă aduc un pahar cu apă, liniştiţi-vă...“ şi am zbughit-o să aduc nişte apă, să nu colapseze, Doamne, fereşte, domnul L. iar eu să trebuiască să-i dau vreun prim ajutor, chestie la care nu mă pricep. Simultan, un rîs gîlgîitor, de neoprit, mă sufoca şi-mi strîngea gîtul ca o gheară. Ca întotdeauna în momente destul de delicate pentru mine sau pentru alţii, puseele astea de rîs îmi ruinează cea mai vagă urmă de credibilitate, de compasiune, de solidaritate umană – spuneţi-i cum doriţi. Mă şi vedeam într-o scenetă patinată de clişee făcînd vînt unui domn care bate 70 de ani, prăbuşit într-o rînă, cu umbrela încă strîns ţinută la piept şi gemînd uşurel „aaaa... aaaa...“
Nici măcar nu eram eu însămi în situaţia de a fi extrem de fericită. Tocmai ce mă ameninţaseră vecinii de jos, care-şi renovează de mai bine de o lună apartamentul, că vor să ne taie pur şi simplu ţeava de scurgere de la bucătărie pentru că nu le plăcea cum arată pe peretele lor. Recunosc, dintre toate poveştile cu vecini, cu renovări, cu bormaşini şi alte asemenea bucurii, era pentru prima oară cînd auzeam aşa ceva. „Păi, cum adică?“, am întrebat. „Nu ştiu doamnă, găsiţi dumneavoastră o soluţie tehnică“, mi s-a comunicat. Înţelegeţi, aşadar, că nu-mi venea să rîd. Mai mult, înainte de sosirea intempestivă a vecinului L. (în care aveam să-mi găsesc un aliat), am copt în minte incredibile planuri de răzbunare. „Aaah, aveam să-i reclam peste tot. La poliţie, la disciplina în construcţii, la Primăria mare, la preşedinte. Ba nu, dacă taie ţeava aia nenorocită, aveam să fac pur şi simplu o gaură în podeaua mea, aveam să fac multe mîncăruri înecate în sos abundent şi aveam să scurg toate zoaiele spălate direct prin gaura aia fix în apartamentul lor proaspăt renovat.“ Vedeţi, se năştea în mine, încolăcită în chinuri, chivuţa universală. Mahalagioaica. Poalele în cap. Probabil că în acele momente şi figura mea se transforma treptat. Ochii se îngustau şi scăpărau flăcărui veninoase, gura se schimonosea într-un rictus îngrozitor, muşchii care-mi susţin obrajii înţepeneau şi pietrificau la rîndul lor o figură ucigătoare de meduză. Inutil să vă spun că, în realitate, habar nu am cum să mă cert. Că nu ştiu să trimit înapoi un fel de mîncare – altul decît ce am comandat – la restaurant. Că la cea mai uşoară urmă de brutalitate verbală mă blochez într-o muţenie neproductivă. Că, exact ca George al lui Seinfeld, găsesc cele mai potrivite replici (geniale, desigur), mult timp după ce s-a stins conflictul.
Momentul de veselie inoportună s-a iscat aşadar după venirea domnului L. Care mi-a spus că aceiaşi vecini se gîndiseră să-i taie şi lui ţeava de scurgere. Dar de la baie! Domnul L. a venit în fugă la noi să caute aliaţi. A venit însă şi cu propriile gînduri de răzbunare, care erau, recunosc, un pic mai... mai brutale decît ale mele. Vă daţi seama că, în disperarea momentului, s-a gîndit să le lase cadou la uşă, în fiecare dimineaţă, o găleată cu caca? „Ahahahaaaaaaaaa, domnule L., liniştiţi-vă, găsihihiiim noi o soluţie“, am nechezat chinuită de nenorocita criză de rîs. Omul i-a dat înainte, şi cu indignarea, şi cu palpitaţiile de care mă temeam. În iminenţa unei nenorociri casnice, mi-a furnizat însă o stare de dubioasă elaţie. Eu eram acum cea care liniştea pe cineva, care îndemna la calm, care era raţională. Am trecut, datorită lui, printr-un montaigne russe de sentimente – de la o ură atavică la înţelepciunea maturităţii în care mă maimuţăream deja ca într-o haină de adult.
Una peste alta, vecinii de jos au renunţat la bulversanta idee. Renovarea continuă. Scriu chestiile astea în bucătărie. Scaunul pe care stau vibrează, iar vasele spălate clinchetesc. Jos se aud baroasele.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
