Întîlniri şi conversaţii
O tăcere grea îşi face loc între noi. Se tîrăşte insidios şi mă gîtuie. Îmi dreg vocea. „L-ai mai văzut pe Popescu?“ Popescu e cunoştinţa noastră comună, singurul element care ne leagă. În rest, nu ştiu nimic despre omul de lîngă mine. Ne-am întîlnit o singură dată la o petrecere şi tot ce ştiu despre el e că nu-i plac icrele şi că are o obsesie cu spălatul pe mîini. Slabe puncte de sprijin pentru a porni o conversaţie cale de vreo patru staţii de metrou. Întîlnirea a fost bruscă, ne-am pomenit faţă în faţă, prea tîrziu ca să ocoleşti preocupat şi ţintind privirea oriunde altundeva, prea tîrziu să alegi un alt vagon, prea tîrziu. Feţele noastre lungi şi tropotitul uşor din picioare, ferind restul călătorilor şi încercînd a păstra o distanţă constantă între noi doi, nu făceau situaţia mai suportabilă.
„Eeee, Popescu!“, se lumină semicunoştinţa. Înainte de a ofta uşurată că respectivul are să-mi povestească ceva despre amicul nostru comun, omul completă obidit: „Nu l-am mai văzut de la petrecere“. Minunat! Ce mă fac acum? Ce să-i mai zic? Mă înfuria şi faptul că păream a fi singura care se chinuie să işte o boare de comunicare. „Ce frig e!“ – mai zic, gata-gata să mă podidească şi rîsul, şi plînsul în acelaşi timp. Dar, slavă Domnului, remarca a mişcat motoarele încleiate ale conversaţiei noastre şi omul a început să povestească despre cum nu i-a pornit maşina în dimineaţa aia. N-am mai ascultat pe nimeni cu atîta interes. Am ajuns la staţia la care trebuia să cobor şi tipul nu terminase istorisirea. M-am scuzat, am fugit spre ieşire şi a rămas că „la revedere, mai vorbim“. Eh, acel „mai vorbim“ total nesincer, suma tuturor gesturilor de complezenţă.
Nu e singurul gen de rateu de comunicare. Sigur, e penibil şi jenant, dar nu într-atît de enervant ca încercarea de a conversa cu un surd, de pildă. Nu e vorba nicidecum de cei cu defect de auz. E vorba de surdul care se aude numai pe el. De cel care, îngogoşat în propriile-i cuvinte, îmbătat de propriul discurs, nu are urechi pentru aşa-zisul partener de conversaţie. Orice argument i-ai aduce, omul rămîne impasibil. Observaţi, vă rog, că asemenea persoane sînt prin excelenţă autoreferenţiale. Centrul universului.
Conversaţiile cu taximetriştii sînt, poate, cele mai diverse. Nu ştii niciodată ce îl frămîntă pe omul de la volan. Medicina naturistă, propovăduirea cuvîntului Domnului, ticăloşiile despre care a auzit el că le comit cei de la primărie, guvern, partide sau de aiurea. Teoria conspiraţiei, dreapta justiţie degrabă tăietoare de membre a lui Vlad Ţepeş, ţiganii, nemţii, americanii. O asemenea călătorie cu taxiul vine mai întotdeauna cu o conversaţie surprinzătoare ca un ou Kinder. Conversaţiile astea îmi plac, le caut şi le stîrnesc. Aşa cum îmi plac confesiunile pe care ţi le fac pe neaşteptate nişte oameni complet străini. Poţi avea surpriza să-i explici unei doamne pe unde vine strada cutare iar ea să sfîrşească prin a-ţi povesti istoria compactată a familiei, punctînd inconştient în curgerea necontrolată a afectelor ceea ce e mai important: bolile copiilor, resemnarea bleagă a norei, dîrzenia băiatului ei care e descurcăreţ şi, pînă la urmă, aiuritoarea şi ţiuitoarea singurătate în care trăieşte cufundată. Ştiţi cu ce vorbe se termină asemenea confesiuni? Întotdeauna femeia va zice oftînd: „Ce să facem, asta este“. Concluzia universală bună de rostit şi la moartea cuiva, dar şi cînd constaţi că n-au mălai la magazin.
Dar poate cea mai frumoasă şi proaspătă întîlnire a fost cea din zilele trecute, tot la metrou. Ţineam deschis în braţe un roman al lui Vasili Grossman, masiv şi gros cît un ceaslov bisericesc. „Ce citiţi?“ mă întrebă domnul în vîrstă de lîngă mine. Îl privesc cu coada ochiului. Figură albă, fanată, ochi albaştri, apoşi. Întorc coperta şi i-o arăt. „Ah, ruşii“, zice oftînd narodniceşte. „Cu ăştia, domnişoară, aveţi mult de mers cu metroul.“ Are dreptate. La aproape o mie de pagini, sigur apuc primăvara prin subterane.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
