Moaşte din copilărie
Moaşte din copilărie „Aaaaah! Doamne fereşteeeee!“ Îmi scutur mîna şi o frec temeinic de turul blugilor. O bucată sfarogită de nuştiuce învelită într-un tifon la fel de dubios a zburat pînă în colţul celălalt al camerei. Mai bine întrebam de la bun început. Pentru că am pus mîna imediat pe acel plic îngălbenit. Avea în el ceva mai mult decît o banală scrisoare. Cum de nu-l văzusem pînă acum? Ce secrete ale părinţilor mei o ascunde? Soarele cade pieziş pe vechiul birou al tatălui meu, căruia îi inspectez periodic sertarele. Ditamai omul, am rămas cu reflexele copilăriei, cînd nimic nu scăpa nescotocit. Cînd nici un cadou de Crăciun luat cu cîteva luni înainte nu scăpa nedescoperit. Nici o fustă de-a mamei neprobată. Nici un pantof cu toc necălcat în mijlocul tălpii cu picioarele alea mici de copil. Nici un ruj neuns în jurul gurii şi nici un fard strălucitor neaşternut pe pleoape pînă sus, la sprîncene şi uneori chiar dincolo de ele. Clovn de un metru şi zece. Prinţesă de meserie, uneori ducesă sau contesă. Artist al culorilor tari, fashionistă desăvîrşită a mînecilor bufante şi a sclipiciului.
„E buricul tău“, îmi spune mama calm. Culege maţul mumificat de unde fusese aruncat şi mi-l flutură în faţa ochilor. „Vezi?“ Mă dau un pas în spate. E mic, nevolnic, maroniu şi-i ghicesc în cutele împietrite microbi gata să fie activaţi. Bacterii. Fluide osificate. „E scîrbos“, zic, „de ce ai păstrat aşa ceva?“ Mama tace. Înveleşte amintirea ţeapănă a venirii mele pe lume la loc în tifonul primordial. O pune în plicul îngălbenit, plicul în sertarul biroului. „De ce l-ai păstrat?“, repet. „Te ştiu curăţică şi cu toate minţile în cap“, rîd eu. Rîde şi ea. „Aşa se făcea, măi“, zice. „E o amintire.“ „Păr ai?“ plusez. „Da, şi de la tine şi de la frati-tu“, zice. „Vrei să vezi? E atît de moale şi fin“, zice. „Eraţi aşa de mici şi de frumoşi.“ Glumeşte şi nu glumeşte. Acum sîntem, desigur, mari, întinaţi, puritatea trupului e pentru totdeauna pierdută. Dinţii s-au cariat şi au fost umpluţi cu pastă artificială la dentist, părul a fost vopsit de nenumărate ori, pielea s-a îngroşat, a căpătat felurite cicatrici. Plămînii hîrîie a tutun iar în biroul tatei zac prelungirile vechi ale trupurilor noastre de copii. Din vremea în care eram doar ai lor. Din vremea în care eram toată ziua acasă. Din vremea cînd părinţii noştri erau tineri. „Să le arunci“, mai zic, înainte de a schimba discuţia. „Lasă că le aruncaţi voi“, îmi spune mama zîmbind.
M-am întrebat dacă o mai exista obiceiul ăsta. Există. Citiţi, vă rog: „mamici voi ce aţi făcut cu buricuţul la bebe?? mi-a zis cineva că trebuie pus în pămînt la o floare sau un copăcel :) voi cum aţi procedat? ms mult....“ Buricuţul la bebe? Mesajul e semnat de cineva care-şi spune Alinutza. Mă aflu pe un forum de mămici. Nu ştiu altele cum or fi, dar din ăsta curge şerbet de diminutive din fiecare cuvînt şi greşeli grosolane de gramatică. În fine, Alinutzei i s-a răspuns şi aşa am aflat că „buricuţul“ încă se mai păstrează. La fel şi brăţara de la maternitate, testul de sarcină şi părul copilului de la botez şi de la moţ. Moaţele, buricele, brăţările se ţin în cutii speciale sau în „Jurnalul primului an de viaţă“. De ce se păstrează? Mamele spun că vor să arate toate moaştele respective copilului, cînd se va face mare. Poate şi la alţii, dacă se nimeresc de faţă.
„Uite, mamă, buricul tău de cînd erai mititel.“ Cum reacţionezi la aşa ceva? Nu aveam memorie pe vremea aia, mamă. Pentru tine l-ai păstrat mamă, văd lumina duioasă din ochii tăi. Cred că te înţeleg, draga mea mamă, dar, te rog, nu-l arăta şi la străini. Dacă stau să mă gîndesc, mamă, e de o mie de ori mai bine cu pozele alea clasice în fundul gol, pe pătură. Chestia asta organică, uscată mi se pare mult prea intimă, mamă.
Şi să ştiţi că tot de pe forumul ăla am aflat că unele mame se pregătesc să pună buricele şi buclele copiilor în ghiozdănelele lor, în prima zi de şcoală.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
