Timp
„Timpul trece acum altfel pentru mine“, zice domnul ăsta de vreo şaptezecişiceva de ani. „E zdrenţuit, e poticnit, e bolnav deodată cu mine“, zice. Dacă îmi spunea şi că, de fapt, el nu mai trăieşte timpul, ci timpul îl trăieşte pe el, o dădeam naibii de treabă şi-l bănuiam că-mi serveşte citate ieftine, de tataie poet. N-a zis. I-am fost recunoscătoare şi m-a pus pe gînduri.
Păi, la o primă vedere, e posibil ca eu însămi să fi pierdut fără putinţă de recuperare o bună halcă de timp cam din copilăria conştientă pînă în adolescenţa tîrzie. O bucată de timp amorfă, timp în care alţii au hotărît pentru mine (lasă televizorul, fă-ţi lecţiile, vino în casă, pune-ţi căciuliţa, citeşte cartea asta sau ailaltă, unde ţi-e bentiţa, dar matricola, învaţă pe de rost lecţia cu 23 August – cea mai lungă din cartea de istorie, şi altele asemenea). Un timp cu fulgerări frumoase, dar devenit aşa abia acum, de la oarecare distanţă. Apoi, pe măsură ce au trecut anii, am reuşit să smulg bucăţi din ce în ce mai consistente şi mai bune din el.
M-am uitat apoi un pic după timpul zdrenţuit al domnului de şaptezeci de ani şi mai bine. L-am văzut în alţii asemenea lui. Tic-tac, tic-tac, era fără scăpare, şi marea osteneală nu izbutea să înăbuşe dorul de viaţă rămas intact. Le scăpa timpul ăsta printre degetele atinse de artrite vechi, le curgea din ochii pe care vîrsta începuse să-i vălurească în ceţuri albicioase, se topea în Locren şi Amlohexal, se ducea, la revedere. Părea totuşi un timp învechit frumos. Ca un pantof de piele cu o cusătură trainică. Ca un radio cu lămpi. Ca un disc de vinil. Hîrbuit, dar cu o oarecare valoare vintage, preţăluită de unii.
Am privit apoi timpul de plastic al armatelor de oameni pe care-i văd coborînd scările de la metrou. Zeci de băieţi identici cu turul blugilor uşor lăsat şi cu buzunarele din spate închise în fermoare lucioase. Zeci de fete în imitaţii de Uggs, cu plete frumoase blonde, brunete, roşcate. Zeci de doamne în haine trei sferturi cu glugile căptuşite cu blăniţă. Zeci de domni cu geci scurte de piele şi cu pantofi ascuţiţi ieşind din cracul unor pantaloni fără formă. Coborîm cu toţii scările alea. Tic-tac. Stîngul-dreptul. Unii sîntem îndrăgostiţi lulea. Trec două luni ca două zile. Alţii ne canonim într-o aşteptare înfrigurată. Două zile, două luni.
Pierd timp, cîştig timp. Probabil că se rostesc zilnic cuvintele astea. Unii se află într-o lungă aplecare spre sine, timp egoist. Alţii renunţă public la televizoare, uneori timp preţios, alteori snob. „Nu mă mai uit la televizor de nuştiucîţi ani“, îmi spune cineva. „Pierdere de timp.“ Am telecomanda în mînă. La televiziunile de ştiri se urlă o politică provincială, se urăşte cu patimă, ca-n telenovele, idei seci, vorbe mari. Patriotism, Europa, muncă. Schimb canalul – un documentar lucrat cu migală mă plimbă prin cîmpurile din Arles: timp schizofrenic. „Nu mai am timp pentru mine. Simt că înnebunesc. Mă consumă ăştia din jurul meu cum vor ei“, îmi zice altcineva. Timp furat, luat cu japca, uneori dăruit.
Am mai multe ceasuri în casă. Îmi pot pune cîteva şi la încheietură. Tic-tac. E şase după-amiaza, duminică. Citesc o carte, beau un ceai. Îmi mîngîi pisica. Citesc şi gîndul îmi zboară (pe unele pasaje lungi, descriptive) la prăjitura cu mere din bucătărie. La bucuria că mîine o să revăd pe cineva drag. Cartea mă trage cu putere înapoi. Tic-tac. E duminică seara deja şi am ronţăit timpul ăsta bun ca pe un măr ionatan. L-am molfăit ca pe o caramea cu lapte. L-am înghiţit cu dumicatul, firimitură cu firimitură. Să ţină, să dureze. Timp domestic, timp bun.
E duminică seara probabil. Iar timpul dumneavoastră bun, gustos, casnic e aşezat precum păpuşile ruseşti în burta altuia mai iute, mai vorace, mai neînduplecat. Mă uit pe geam şi rău fac. Afară fîlfîie negru timpul-zdrenţe al prietenului meu de şaptezecişiceva de ani. Ştiţi dumneavoastră, poetul.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
