Teoria şosetei
Mă numesc Camelia. Sau Ioana. Sau Sorina, cum vreţi dumneavoastră. Sînt o femeie cu nimic ieşită din comun, am un soţ şi doi copii. O slujbă de la 9 dimineaţa la 5 după-amiaza. Nu conduc. Am două credite, încă suportabile, în urma cărora voi plăti cam de două ori valoarea obiectelor cumpărate. Dar nu asta vreau să vă spun. În destul de lunga mea experienţă ca gospodină am aflat unde se duc şosetele cînd se duc.
Într-o casă cu patru persoane curăţele, dintre care două – copii, se strîng la fine de săptămînă mormane de şosete murdare. Ia gîndiţi-vă puţin (hai, eu mă scot din schemă pentru că port foarte des la muncă ciorapi lungi şi subţiri de nailon), trei persoane poartă într-o săptămînă o pereche de şosete curate pe zi. Şapte zile ori trei fac douăzecişiuna de perechi de ciorapi. Adică patruzecişidouă de şosete rebele. Albe, negre, colorate. Mari şi mici.
În primă instanţă, le puteţi rătăci încă de cînd le strîngeţi să le puneţi în coşul cu rufe sau direct la spălat. Eu una am surpriza să găsesc cîte o pereche de şosete rulate, mototolite, în cele mai neobişnuite locuri. Două gîlme mici şi roz sub canapeaua din sufragerie. Alte două mototoale sub biroul la care mai lucrează de acasă soţul meu. Un ciorăpel albastru schingiuit între spătarul canapelei şi şezutul ei. Un loc care oricum mă sperie pentru că îţi trebuie să-ţi faci ceva curaj să bagi mîna acolo. Tot acolo se găsesc firimituri, monezi, un cercel pe care l-am pierdut acum cîteva luni. Perechea şosetei albastre din canapea nu e de găsit. Am mai găsit şosete în bucătărie, pe pervazul ferestrei, după ghivecele cu flori, după diverse alte mobile, ba chiar în debara, în locul unde ţinem cremele de pantofi. Cineva folosise o şosetă neagră să-şi lustruiască ghetele. Mi s-a explicat că nu se găsise altceva mai la îndemînă. Chestia e că nimeni nu le respectă, dar toată lumea le simte lipsa. Să nu mă certaţi că nu mi-am educat familia. Am educat-o. Îşi pun, de regulă, hainele murdare la coş. Şosetele, nu. Sînt mici, se scot cu uşurinţă şi par a fi primele de care se scapă cînd vrei să te faci comod. Ciorapii fetiţelor sînt drăguţi. Roz, movulii, roşii, cu Mickey, cu Minnie, cu Hello Kitty. Drăguţi şi după ce au fost purtaţi. Ciorapii adolescenţilor-băieţi şi ai bărbaţilor sînt de cele mai multe ori insuportabili. Dacă nu miros, zici că au mers cu ei direct pe asfalt. În fine…
Un alt loc din care obiectele astea de îmbrăcăminte ies dezolate şi desperecheate e maşina de spălat. Pe care, la începuturile vieţii mele de gospodină, o suspectam la rîndul meu că face ceva cu şosetele. Că le macină şi le aruncă prin ţeava de scurgere. Că le dizolvă, pe alese, în cîrdăşie cu balsamul de rufe. Am descoperit că nu e aşa. În buluceala şi zbuciumul înspumat din maşina de spălat se pot întîmpla trei lucruri care vă însingurează şosetele. În primul caz, să vă uitaţi, vă rog, în garnitura aceea de cauciuc care ţine hubloul etanş. Ştiţi dumneavoastră, e o bandă de cauciuc mai lată care are un şanţ destul de adînc la mijloc. Ei, acolo se ascund şosete mototolite şi leoarcă de apă. Tot acolo – ca în canapea dealtfel –, monede, agrafe de păr şi alte mărunţişuri. În al doilea caz, dacă aveţi o maşină mai nervoasă şi destul de puţine lucruri puse la spălat, veţi observa cîte un ciorap cu minţile scoase de atîta stors şi hîţînat, lipit fix în partea de sus a cuvei interioare de inox. Puneţi mîna, pipăiţi, deseori, un ceva vag umed rămîne lipit acolo pînă la următoarea tură de spălat cînd, de data asta, vă veţi mira că aţi scos din maşină mai multe şosete decît aţi pus. În fine, în ultimul caz pe care am putut să-l documentez, cîte un ciorap se ascunde într-o pereche de pantaloni sau într-o faţă de pernă. Poate chiar să zacă împăturite în lucrurile astea pînă aveţi nevoie de ele. Să nu vă miraţi dacă aveţi doar şosete negre cumpărate deodată, dar fiecare decolorată în mod diferit.
Atît am vrut să vă împărtăşesc. Teoria deconstructivistă a şosetelor. Sper să ajute.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
