Lucrurile bune
Îmi amintesc cum păstra bunică-mea într-o ladă mare, de lemn (să fi fost lada de zestre?) tot felul de aşternuturi şi feţe de pernă noi, din damasc, brodate, croşetate şi apretate-băţ – numai bune să stea în picioare de capul lor. Mirosea înăuntru a nou învechit, a săpun, a lemn uscat. Pe ladă ţinea o stivă de plăpumi, şi ele noi. Ştiţi, plăpumile alea înfăţate cu atlaz lucios pe care se coseau cu un ac mare, special, tot felul de modele. Cu cît mai turbată culoarea, cu atît mai frumoasă plapuma. Aş fi murit de plăcere să mă lase să mă învelesc cu una roşie care făcea ape-ape, înfăşată la fel de frumos într-un cearşaf care dezvelea în rombul tăiat la mijloc culoarea fistichie a atlazului. Aş fi dat orice să renunţ la plăpumioara de copil pentru Ferrari-ul ăsta al păturilor, mama tuturor plăpumilor.
Dar nu. Lucrurile acelea erau de neatins. Laolaltă cu toată colecţia de ţesături păstrate pentru înmormîntare, erau tabu. „Pentru tine le păstrez“, zicea bunică-mea, „cînd o să te măriţi“. Mi se părea un viitor mai mult decît improbabil, oribil. Cum adică să te măriţi? Ştiu şi că m-a păcălit în cîteva rînduri, pentru că a scos din stiva cu pricina alte plăpumi frumoase, atunci cînd primea musafiri peste noapte. La fel şi cu farfuriile, tacîmurile şi cristalele alea bune. Minunile astea ieşeau şi ele la lumină cînd se întindea cîte o masă festivă. Bănuiesc că etalarea de văsăraie se făcea şi în funcţie de importanţa pe care o ocupau musafirii respectivi în ochii ei. Un musafir mai aşa şi aşa, hai, farfurii de zi cu zi. Unii mai sus pe scara aprecierii primeau din rezerva aflată sub cheie în scrin. Porţelan fin şi translucid cu modele delicate de trandafiri rozii pe margini. Farfurii pîntecoase de supă cu ghirlande albastre Art Nouveau. Farfurii pentru felul doi, mari ca nişte OZN-uri. Tacîmuri strălucitoare, frecate sîrguincios, cu lingurile de supă mari ca nişte lopeţi. În mîini de copil, acele tacîmuri arătau ca nişte arme. Băgai piure în gură cu furca. Îţi tăia mama friptura cu sabia. Era frumos. Nu mă mai săturam uitîndu-mă la modelele pictate. Dar artileria supergrea n-a folosit-o bunica niciodată. A stat împachetată pînă a murit. A tot sperat să vină fiu-su din Canada, cu nevasta. Dacă ar fi venit, sigur ar fi primit magnifica plapumă roşie, sigur ar fi băut din carafele grele despre care auzisem o grămadă de poveşti. Dar n-a venit.
Îşi păstrează şi acum lumea lucruri bune. Hainele de ocazie. Am văzut bătrîni la nunţi sau la doctor în costume maronii, naftalinate, cu reverele late cît tot pieptul, cu betelia pantalonilor pînă la subsoară, cu pantofii cu găurele. Cu gîturi subţiate şi ridate ca ale curcanilor ieşind lejer din cămăşile cu gulerul rămas larg. Hainele de ocazie. Hainele de înmormîntare. Am făcut reportaje în diverse sate şi i-am văzut pe oameni gătindu-se pentru jurnaliştii de la Bucureşti. Să nu-i vadă toată lumea în ilicele tricotate de mînă cu care umblă prin gospodărie. Le spuneam că făceam radio, nu televiziune. Dar microfonul emoţiona egal pe toată lumea. Ba, undeva lîngă Galaţi, o femeie s-a scuzat şi a apărut peste cîteva minute cu o pălărie albă, mare, plină de flori colorate de pînzică, la interviu.
Ne-a dat cafea din setul din vitrină.
Am cunoscut pe vremuri o familie care a hîrciogărit lucruri bune toată viaţa. Grămezi de covoare rulate, nefolosite niciodată. Cutii neatinse de porţelanuri. Argintăria, imprimată cu ursul greoi de la Berndorf, rămasă coclită de vremuri, nici ea folosită. O maşină de spălat adusă din Germania în cutia ei de carton. Aşternuturi şi prosoape. Au murit fără copii. Din covoare au ieşit zeci de generaţii de molii vii şi moarte. Mucegaiuri au mîncat brocartul. Pete urîte, mirosuri de oţet stricat au întinat argintăria.
Eu, una, am primit în cele din urmă plapuma roşie visată. Dar nu mai avea nici un farmec. Am înlocuit-o cu pilota de la IKEA. Din cristalele grele beau apa de zi cu zi. N-am lucruri bune. Risipesc, după standardele bunicii, trăiesc necumpătat.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
