Tac şi fac
Nu vă doriţi cîteodată aşa ceva? Să vă cufundaţi în deplină tăcere şi să faceţi ceva palpabil cu mîinile dumneavoastră? Orice, în limitele posibilităţilor fiecăruia: un gard de lemn, o oală de lut, un scaun, poate nişte şosete din lînă? O suna banal, o suna pe alocuri a miorlăială previzibilă a unor oameni care pretind că muncesc cu mintea, dar, Doamnee!, uneori aş prefera să sap o grădină mărişoară cu soarele în creştet, decît să stau zece ore în faţa calculatorului! Că după două zile, o săptămînă, o lună de făcut acelaşi lucru îţi va veni probabil să fugi unde vezi cu ochii, asta e altă poveste.
Am prietene care s-au apucat să facă diverse obiecte în timpul liber. Din mîinile lor ies mici bijuterii de argint, lemn, email, sticlă şi sclipiciuri. Una dintre ele ia o pauză de la toate agitaţiunile cotidiene desenînd, făcînd schiţe şi apoi asamblînd cu răbdare de chinez măruntele podoabe. Alta croşetează. Şi-a îmbrăcat toţi amicii cu mănuşi, fulare şi căciuli. Cînd ies toţi împreună în oraş par a fi o sectă a tricoturilor în bob de orez. M-am gîndit la ce fel de talent de manufacturier ar putea să zacă şi în mine. Pare destul de complicat. Confecţionarea de bijuterii m-ar depăşi total. Sîrmuţele fine, mărgelele minuscule nu stau în mîinile mele etern agitate interior de o grabă şi nerăbdare fără temei. M-aş potrivi însă la muncile necalificate. La săpat, cum ziceam. La pigulit flori, la tuns boscheţi, la bătut cuie. Am schimbat odată o broască de la o uşă iar istoria asta e un triumf personal pe care îl povestesc cui vrea şi cui nu vrea să audă.
Cred însă că marea miză a refugiului într-o muncă pur fizică e tăcerea. Exclus, aşadar, împăturirea de şerveţele în grup, ikebana sau olăritul în douăzeci de oameni. Tăcerea deplină. Noncomunicarea. În faţa calculatoarelor vorbim. Transmitem mesaje. Trimitem e-mail-uri. Scriem ştiri. Stăm pe mess, pe Facebook. Citim ce cred alţii. Scriem ce credem noi. Telefoanele mobile sînt deja parte a anatomiei noastre. O excrescenţă cu acces la net, la share-uit imagini, la împărtăşit mesaje. Mi s-a întîmplat de cîteva ori să ies din casă fără mobil, iar cînd mi-am dat seama că nu îl am, mi s-a căscat literalmente un gol în inimă. Panica a fost desăvîrşită. M-am întrebat ce naiba făceam pe vremea cînd nu aveam acces la Internet şi nu ştiam ceva. Semnificaţia unui cuvînt, o capitală exotică a nuştiucărei ţărişoare. Cînd a murit Bach. Documentarea pentru un articol. Sigur că alergam şi puneam mîna pe o carte. Una adevărată. DEX-urile şi enciclopediile stau acum prăfuite. Căci turez la maxim motoare de căutare.
Nu-mi aduc aminte cînd am tăcut ultima oară pentru (măcar) o zi întreagă. Cînd am putut sta în singurătate cîntărind cinstit cine sînt şi ce pot. Pentru că, în trăncăneala zilnică, vindem întotdeauna imaginea profesionistului, a celui care poate, a celui care ştie, a informatului, a omului în priză, capabil, întotdeauna cu ochii pe ceas. Am vorbit atît de mult că am uitat cine sînt. De aia întreb, cît de oportun ar fi, din cînd în cînd măcar, un mic jurămînt de tăcere? Aşa, cam ca în mînăstirile trapiste. O tăcere deplină, palpabilă aproape. O tăcere non-egoistă, sută la sută sinceră. O tăcere care te scuteşte de neobosita obligaţie de a te vinde public. O tăcere care îndeamnă la ascultare. O tăcere care reaşază o modestie elementară într-o persoană în continuă viermuială socială.
Cînd bunică-mea se sătura de vorbe, îşi punea o salopetă şi văruia în alb orbitor pereţii exteriori ai casei. Multă vreme am privit-o ca pe o ciudăţenie pe care, oricum, toată lumea o accepta ca atare. Ea, o persoană care respira prin plămînii legăturilor sociale, niciodată singură, arareori acasă, intra periodic în transa asta a văruitului pe muteşte.
Acuma încep să pricep. Era, pasămite, un moment de adunare interioară. De pe urma căruia rămîneau pereţi impecabil de albi, gata să fie scrişi la loc cu snopuri de vorbe.
Bine că n-avea, biata, Facebook. Te pomeneşti că-şi ştergea contul o dată la cîteva luni!
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
