Provizii de iarnă
„Zacuscă mai vrei?“, mă întreabă mama cu o licărire în ochi căreia i-aş spune „ghiduşă“, dacă nu m-ar enerva respectivul cuvînt (cuvînt întrecut doar de ghiduşul „buclucaş“). „Da“, zic umilită. Îmi vîră în geantă două borcane. Şi nişte pastă de ardei roşu făcută de ea, în casă. Mama se amuză în continuare, dar nu-mi spune nimic. Citesc însă, în aerul care o înconjoară, uşoare licăriri de triumf.
Victoria ei se trage din enervările mele de toamnă, cînd îi explicam pufnind că nu are sens să se cocoşeze lîngă oalele alea, să năduşească lîngă plitele încinse ca iadul pe care se perpeleau bieţii ardei şi vinetele şolduroase, cînd, foarte aproape, are zeci de magazine în care poate găsi, şi iarna, ce cumpără vara. „Nu se compară cu ce faci în casă“, îmi răspundea invariabil. Sigur, îmbătrînind şi copiii plecaţi fiind de acasă, colecţia ei de iarnă e mai modestă. Nu se compară cu zecile de conserve pe care le făcea toamna, cu mare chin şi organizare logistică, înainte de ’89. Acolo chiar era vorba de supravieţuire. Acum, tot pentru copii le face, dar în şarje mici, de colecţie. Nici nu mai e cazul să cumpere toată carnea pe care o poate cumpăra şi nici nenumărate sticle de ulei sau pungi de zahăr – odinioară repere fundamentale pentru liniştea sufletească a oricărei gospodine hăituite de lipsuri. Dar, nu ştiu cum face, are întotdeauna provizii pe acasă. Nu ferme de pui prin congelator şi rafturi întregi de făină, dar cîte ceva se va găsi, dacă nu ai chef într-o zi să ieşi la magazin.
La noi, ăştia mai micii, aprovizionările se fac ca o cursă scurtă şi intensă a unui ghepard în urmărirea unei căprioare. Intens şi rapid. Fără cumpătare şi fără organizare. Cumperi mult, cumperi şi prostii cu grămada, ce se strică arunci şi rămîi repede doar cu nişte gheaţă şi o pungă inutilă de „legume mexicane“ cu gust de plastic în congelator.
Bănuiesc că nu sînt gospodină. Nu ştiu să fac zacuscă, murături şi dulceaţă. Casele care arată ca un muzeu mă sperie. Gazdele care pigulesc necontenit scame şi piaptănă ciucurii covorului mă crispează pînă la muţenie. Mamele de băieţi care-ţi măsoară vrednicia de viitoare noră în viteza cu care te descalţi la uşă mi-au dat fiori. Îmi amintesc o petrecere oarecare la care am fost în liceu. Noi, fetele, ne gătiserăm ca nişte prinţese. Aveam ciorapi fini şi tocuri. Băieţii miroseau ca nişte drogherii. Tot fasonul s-a dus naibii cînd, ajunşi la casa sărbătoritului, mama-gospodină ne-a pus să ne descălţăm. Fără graţia unei gambe cambrate de tocuri, rochiile noastre arătau ca nişte verze. Băieţii duri în ciorăpei erau penibili. A fost un fiasco de imagine, dar s-a mîncat bine. Ouă umplute cu ochişori făcuţi din rondele de măsline şi guri surîzătoare de gogoşar. Mama-gazdă era ceea ce cu toţii numim „o gospodină desăvîrşită“.
De măsuratul femeilor în gospodine şi ne-gospodine mi-am adus aminte de cînd cu înzăpeziţii din satele Buzăului şi ale Ialomiţei. Lumea se mira că ce fel de săteni sînt ăia care n-au şi ei un porc tranşat pentru iarnă, făină în covată sau mălai în saci. Unii or avea. Alţii au renunţat de ceva timp să mai crească vaci sau porci. Îmi povestea şoferul dintr-un radio la care am lucrat vreo cîţiva ani că şi-a convins părinţii să renunţe şi la vacă, şi la porc. Era trudă mare să-i creşti, să-i hrăneşti, să-i îngrijeşti, de vreme ce el le cumpăra de la hipermarket, de la Bucureşti, tot ce aveau nevoie. Cu banii, cam la fel ieşeau. Mai puţin chinul. Pămîntul nu mai avea cine să-l lucreze. Bătrînii cu degete deformate de artrită nu mai rezistau la „copilit“ roşiile. Lumea în putere era pe la Bucureşti sau în Italia. Am rîs cu toţii zilele trecute de miile de oameni din oraşe care au dat buzna în magazine să-şi facă provizii, de parcă venea sfîrşitul lumii. Acuma ne mirăm de ăştilalţi rămaşi fără de ale gurii în case, cu prăvăliile din sat goale. Cînd om fi avut dreptate?
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
