Dobrogea de plastic
„Aaa, vă cunosc de undeva“, zice femeia blondă, mustăcioasă şi crăcănată. Zîmbeşte larg în direcţia mea cu nişte dinţi prost faianţaţi. Ridică din sprîncenele subţirele desenate într-un tatuaj decolorat, albăstrui. Ştiam clar că nu are de unde să mă cunoască (nu făcusem nici o prostie la ea prin sat), dar am reacţionat totuşi într-o izmeneală de tută surprinsă şi am îngăimat un „Eee, mă confundaţi, nu sînt vreo celebritate, blablabla...“ Evident, femeia cu picioare de fotbalist de imaş vorbea cu cineva care era fix în spatele meu. Acel cineva i se păruse cunoscut, parcă-l ştia de undeva de la televizor, femeia era dezinvoltă şi avea neîndoielnic obişnuinţa de a relaţiona cu ceea ce îi părea a fi lume subţire.
I se spune „americanca“ prin sat. A stat pe acolo nişte ani, şi-a luat cetăţenia, iar acum are o adevărată afacere prin satul prăfuit, unde marea se învecinează cu Dunărea. Are un rînd de case claie peste grămadă, în care închiriază camere lumii de la oraş plictisite de Vama Veche care, desigur, „s-a stricat“ şi nu mai e ce-a fost odinioară.
În sat nu se ajunge greu; pînă la mare, da. Să tot fie pînă la plaja lungă cît vezi cu ochii la vreo şapte kilometri de drum făcut jumătate din nişte plăci înguste de beton aruncate peste grindul mlăştinos, jumătate din nisip şi pămînt bătut. Dacă nu eşti atent, rişti să rămîi împotmolit definitiv cu maşina pe acolo. Am aflat între timp că mai e unul prin sat care şi-a făcut o meserie din a-i scoate pe bucureştenii nechibzuiţi din smîrcuri. Are un tractor şi un mobil, îl ştie toată lumea ca pe un cal breaz. Plaja încă e ceea ce lumea îşi mai aminteşte a fi fost Vama acum mulţi ani. Lungă, largă, îmbumbată de corturile Quechua din loc în loc, încă liberă şi frumoasă. Nu e apă potabilă, nu e electricitate, nu e nici o casă. O singură cherhana adaptată oarecum nevoilor orăşeneşti ale aventurierilor de-o vară sau de un weekend are în surdină un chillout şi o saramură destul de bune.
Aici se poate vedea cel mai bizar amestec de oameni. Grupuri liniştite, femei şi bărbaţi între două vîrste, care-şi beau calm vinul sau berea, care vorbesc încet şi se uită spre mare. Grupuri cu copii arşi de soare, puştani şi puştoaice dezgheţate; Mara, Luca, Fraia şi Ştef lăsaţi să zburde în nisip, departe de orele de pian. Grupuri de tineri cu iPhoane la care au legat o imitaţie de receptor de tip vechi din plastic roşu. Ardelence arse de soare cu fuste lungi, colorate şi cu pene de pescăruş în păr. Lume venită să fie văzută într-un improbabil Porsche galben ca lămîia. Toate astea în cherhanaua unde WC-ul se înfundă la cîteva ore. Şi totuşi, dincolo de bune sau rele, acolo mai poţi fi singur. Poţi respira marea şi mai poţi sta într-o linişte ţiuitoare.
Pare o buclă stranie de timp la numai cîţiva zeci de kilometri de o Constanţă pe care am găsit-o murdară şi prăbuşită. Cartierele vechi ale vacanţelor mele se macină încet în ele însele. Case frumoase sînt mîncate de igrasie şi de mucegai. Faţade pe care odinioară mi le aminteam zdravene scot prin ochii orbi ai ferestrelor crengi verzi de tufe insistente. Clădiri de un gust îndoielnic, cu un concept arhitectural precar zac neterminate, lipite de cîte o casă care abia mai respiră. La numai cîteva sute de metri depărtare, primarul oraşului, băiatul de cartier perfect, se producea abulic într-una din paradele sale de cătun sărac sud-american. Privit de lume în şlapi şi în chiloţi care şleorpăia la îngheţată.
Ca să ajungi în satul americancei mustăcioase, treci şi prin Mamaia. Am văzut de pe geam cea mai deprimantă amestecătură de clădiri triste, rozulii. De hoteluri noi în care urlă kitsch-ul. De copii uzi la fund care urlă în Aquapark, de fete pe tocuri în căutare de Fratelli.
Dobrogea uscată, mărăcinoasă, cu garduri joase de piatră albă e greu de găsit. Cînd e găsită, e trasă în plastic. Cînd nu e găsită, se zbate în sărăcie cruntă şi alcoolism. Toată lumea spune că o iubeşte, dar nu s-a găsit nimeni să se apropie cu blîndeţe de ea.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
