Toată lumea spune că am origini norvegiene; te-ai aştepta să fiu înalt, spătos şi voinic, dar eu, unul, sînt mai degrabă mic şi grăsan. Ca mine, o grămadă de fraţi de-ai mei cu care am copilărit umăr la umăr – care în ghivece, care direct în pămînt – am făcut abia anul ăsta unica noastră călătorie în lume.
Două plase imense, din acelea de la MegaImage, burduşite pînă la refuz, cu mînerele răscrăcărate legate cu sfoară ca să ai de unde ridica greutatea. Cu ele în mînă, o bătrînă cobora într-un balans precar, aducînd greu şi cu infinită grijă ambele picioare pe cîte o treaptă a scărilor de la metrou.
O curte, la ţară undeva, pătată ici şi colo de albul unei zăpezi zgîrcite. Un grup surîde spre dumneavoastră, cititorule. La margini, de-a stînga şi de-a dreapta, două bătrîne mici cu basmale şi şorţuri negre, cu ochelari. Pe măsură ce ne apropiem de mijlocul grupului, vin femeile mai tinere şi, în centru, bărbaţii.
Stăteam într-una din dimineţile trecute în faţa sălii de sport de care am devenit dependentă şi fumam o ţigară – de care sînt dependentă – înainte de antrenament. Eram afară în frig, nu suflam fumul în nasul nimănui şi nu-i stăteam nimănui în cale. Ajunsesem mai devreme; pe lîngă mine treceau şi intrau spre vestiar diverse doamne şi domnişoare.
E una dintre expresiile care mă enervează cel mai profund. Laolaltă cu încă o zicere la fel de adîncă: „E plin cimitirul cu oameni de neînlocuit“. Păi, chiar e plin. Recunosc fără ruşine că eu cred în unicitatea fiecărei persoane şi în alte prostii de genul acesta.
În vara indiană care a fost debutul toamnei din acest an, un bărbat care putea să aibă şi patruzeci, dar şi şaizeci de ani a tras să moară zile bune în holul de la intrare al blocului unde locuia. A coborît cu liftul de la etajul VI, purtînd cocîrjat sub braţ un pled şi-o pernă. A întins pătura care-şi trăise glorios carourile maro şi verzi prin anii ’80 sub cutiile de corespondenţă.
Ştiţi dumneavoastră caricaturile alea cu un cinstit neanderthalian care cu o mînă ţine o ghioagă pe umăr şi cu cealaltă îşi tîrăşte nevasta de plete spre peşteră? Probabil că şi ăla o fi avut o trusă de scule din os şi din piatră puse bine într-o firidă (naturală) din perete iar, la rîndul ei, nevasta o fi amenajat un loc unde se ţin pieile alea bune, nepurtate zi de zi.
„I loooove you!“ Pauză. O voce feminină metalică. Rîsete. „Marry me!“ Pauză, vocea, rîsetele din nou. Declaraţia de dragoste, cererea în căsătorie, rîsetele şi tot restul veneau de la o masă, acum cîteva zile, într-un bar bucureştean. Lumea, extrem de amuzată, se apleca pe rînd spre ceva ce părea a fi un telefon mobil şi-i urla tot soiul de chestii în engleză.
„Gîndul că viaţa lui este condamnată să se desfăşoare departe de sursele puterilor sacre, că strădaniile sale sînt condamnate să se epuizeze, poate, în cele din urmă, din cauza unor circumstanţe ostile, îl copleşea. După ce rămînea însă o vreme mîhnit în faţa cărţilor sale...“ Şi bla bla bla şi bla bla bla.
Teribil de invazivă specie mai sîntem! Orice nouă achiziţie în casă, chiar dacă nu e menită a susţine obiecte, dar are o suprafaţă plană, se va umple imediat de nimicuri. Cărţi, chei, o eşarfă, telefonul mobil. Un scaun nou va fi testat mai devreme sau mai tîrziu drept cel mai la îndemînă umeraş. Oricîte rafturi mai pui în cămară, se vor umple.
Am făcut deunăzi paste cu nimic. Adică paste cu ce am găsit prin frigider. Ceva legume flendurite, pe care altminteri le-aş fi aruncat, şi nişte mozzarella antichizată. Sigur, motivele ar putea fi nenumărate: de la lenea de a mai trece pe la magazin, pînă la ştiu eu ce fandacsie culinară minimalistă.
Am prostul obicei de a mă zgîi în casele oamenilor. Din autobuz, din troleibuz, mergînd pe stradă. Vă puteţi imagina, în aste condiţii, ce motiv de bucurie am avut prima oară Olanda cutreierînd. Căci aici pare că nimeni nu are nimic de ascuns. Parterul jos al caselor, expus tuturor trecătorilor. Lume citind, mîncînd, uitîndu-se la televizor în spatele unor ferestre generoase.
„Dacă murătura ta preferată este gogoşarul, eşti o persoană foarte dificilă. Eşti greu de convins, greu de bucurat, greu de surprins. Ai pretenţii de la oameni şi de aceea îţi alegi numai prieteni pe cinste.“ Dacă vă plac castraveţii sînteţi sociabil, gogonelele – cică vă plac chestiile mărunte şi simple, iar la conopidă aţi nimerit-o: sînteţi sofisticat.
Cei doi puşti erau în culmea agitaţiei. Şi a fericirii. Plănuiau ca mîine, după ore, să „bage un joc în reţea“ acasă, la unul dintre ei, pentru că părinţii erau plecaţi pînă seara tîrziu. Puştiul cu părinţii plecaţi era blonziu, slăbuţ, c-o alură de Pinocchio neprins încă. Prietenul lui era genul ăla de pufos cu obrajii încă plini de grăsimuţa copilăriei mici, îmbujorat peste măsură.
Femeia avea cancer. S-a aruncat în faţa metroului şi, cu cîteva secunde înainte de impact, a învins-o frica şi s-a ghemuit. A rămas şocată, dar în viaţă, sub vagoane. A fost scoasă şi dusă la spital. E o miercuri dimineaţa, pe la şapte şi jumătate. La Romană metroul circulă doar pe un fir, alternativ, pentru ambele direcţii. Alveolele extrem de înghesuite ale peronului strîmt gem de lume.
Se apropie de mine cu hotărîre. Scundă, grasă şi pieptoasă, ţine nişte hîrtii flendurite pe la colţuri vîrîte într-o apărătoare de plastic transparent. „Aveţi o secundă“, zice şi nu aşteaptă să i se ofere secunda aia: „Ştiţi, sînt de la o fundaţie care ajută un cămin pentru copii orfani, nu mai avem fonduri şi dacă vreţi să faceţi o mică donaţie...
N-am de gînd să-mi dau cu părerea despre film. Sînt alţii, mult mai pregătiţi şi mult mai în temă, care au făcut-o. Aş vrea însă să împărtăşesc cu dumneavoastră cîteva observaţii despre public. A fost într-atît de savuros că mi-am depăşit lejer enervarea şi senzaţia acută că am pierdut timpul cu un Woody Allen obosit.
„Ardei umpluţi, mamă! Exact ce-ţi place ţie!“, te îmbie mama. Ţi-a mai făcut şi salata de vinete care-ţi place ţie şi sărmăluţe în foi de viţă şi, şi, şi. Cu un licăr de îndemn voios în ochi, tata te pîndeşte cu păhărelul de vişinată de anul ăsta.
Un autobuz-autocar horcăitor de prin anii ’70 rămîne în pană între două sate, undeva, prin zona Moldovei. Şoferul se dă jos, înjură consistent şi, smucind, zdrăngănind şi scotocind în măruntaiele maşinii, scoate un cric mai vechi şi mai dubios decît autobuzul astmatic. Carura maşinii e zdrenţuită; cricul nu prea are pe ce face priză, din cauza ruginii care a mîncat temeinic de peste tot.
Femeia era călare pe un soi de girafă minimalistă albă, metalică; un singur ochi imens şi orbitor îi strălucea în frunte. Femeii sau girafei, nu mi-era clar. Animalul cu încheieturi cromate se deplasa spre mine alunecînd cumva. Bănuiesc că amazoana din cîrca-i îl ajuta într-un fel pentru că apăsa cu nişte picioare zvelte tot felul de pedale aşezate undeva lîngă coastele animalului. O Meduză.
Doamna era călare pe un ponei. Animalul, mic-mic, opintea la deal tras de căpăstru de un băietan blond cu tenişii înnămoliţi. Doamna, grasă-grasă, era îmbrăcată în trening; cu o mînă ţinea strîns de o poşetă de oraş, cu cealaltă de hăţuri. Fundul îi aluneca periculos ba la stînga, ba la dreapta, în ritmul paşilor micului animal cuminte.
Domnul Marinescu de la unu dădu un pic în spate. Mă privea jumătate amuzat, jumătate contrariat; plicul din mînă era ţinut precum un scut mititel. Sunase la uşă într-o duminică spre seară, iar eu îi deschisesem cu o semiveselie relaxată. Reacţia lui m-a contrariat şi pe mine pentru o secundă, ca apoi să mă adun şi să-mi explic înfăţişarea.
Căutam în debara, zilele trecute, un album vechi de fotografii. Din cele cu bunici fotografiate în mantouri pe Calea Victoriei. Cum înălţimea nu mă ajută cine ştie ce, ajunsesem să cotrobăi în orb într-unul dintre rafturile de sus ale unei biblioteci străvechi, plină cu de toate, exilată acolo.
„Doamnă, vă aduc tot io şi rigipsu’, e calitativ, nu ca astea care le-aţi avut înainte. Tapetu’ vi-l pun tot băieţii de la mine. (De partea cealaltă, în telefon, zuruie scurt o voce feminină.) Păi, da, că se poartă tapet acuma…“ Omul stătea tolănit la o masă pe terasa unui restaurant, iar pe burta-i impresionantă învelită molatic într-un tricou albastru şi-ar fi putut aşeza în siguranţă farfuria cu ciorbă.
Mimoza e o plantă cu flori mici, rozalii, care se chircesc imediat ce sînt atinse. Mimoză e şi domnişoara Crina Bunescu de la doi. Există de-adevăratelea în Bucureştiul ăsta şi nu e picată din vreun roman victorian. Într-o bună zi, din bazinul hidroforului domnişoarei Bunescu aflat într-un luminator comun cu al vecinului, începu să ţîşnească apă ca dintr-o fîntînă arteziană.
Tanti Stela nu are acces la Internet. Dar a auzit mai întîi la televizor şi apoi pe bancă, în faţa blocului, că umblă prin Bucureşti şi prin localităţile din jur o dubă neagră sau chiar o ambulanţă falsă care fură copii şi-i lasă fără organe. Povestea are variaţiuni.
„Pe la ora două, două şi ceva s-a constatat o furtună din care n-am putut să dorm cu nevastă-mea împreună-n pat fiindcă s-a declanşat o... extorsiune al unui degajament al unei construcţii de... într-o apă... şi după care... vă puteţi uita.“ Un domn povestea reporterului urmările unei puternice furtuni.
„Întreţinerea se plăteşte la Asociaţia cu ştampila ovală. Fiţi alături de cei corecţi şi nu daţi bani la Asociaţia FALSĂ cu ştampila rotundă. Înşelătorii care au furat banii locatarilor. Asociaţia.“ Mesajul ăsta uşor ambiguu stă scris pe uşa care dă într-o mică gheretă din scara unui bloc din cartierul bucureştean Militari. Unde se poartă un război în toată regula.
De cîte ori om fi avut cu toţii reverii privind fotografii cu păşuni verzi, dealuri molcome pistruiate ici şi colo de clăi de fîn, lanuri imense de maci, plaje albe mărginite de ape azurii? De cîte ori, privind fotografiile alea, om fi constatat că mintea întreagă ne alunecă în clişee dintre cele mai dureroase?
Presupun că nu interesează pe nimeni relaţia mea personală cu micii. Tubuleţele alea din carne tocată care se pun pe grătar şi se mănîncă. Va trebui însă să spun două vorbe despre relaţia asta înciudată între noi, pentru că am de gînd să vorbesc despre grătare. Nu întotdeauna cu simpatie.
Ramon şi fata erau cam pe la jumătatea cozii – un cuplu generic pe care îl ştiam bine. El, un paşă aparent indiferent, purtîndu-şi mîndru pe stradă cadîna pe jumătate goală, dar în stare să omoare un privitor mai insistent. Cel puţin în teorie. Pentru că nimeni nu se poate atinge de „femeia lui“.
Am văzut un Alexander Portnoy în Centrul Vechi. Avea blugi, sacou şi un rucsăcel. Părea mult îmbătrînit, dar în ochi îi mai juca sclipirea aia de conştiinţă acută de sine. Avea în faţă ceva ce părea a fi un pahar cu vin alb şi lîngă el două fete, ghide de ocazie, care pronunţau „neişănăl“ şi „interneişănăl“.
E minionă cu nişte ochi mari, căprui-mierii, extrem de luminoşi. Pomeţi slavi, o rochie de lolită pe un trup subţirel. Vorbeşte cu o precizie de metronom despre note de bază, de mijloc şi de vîrf. De tuşa finală, de echilibrul aromelor şi de cum se „dezvoltă“ ele pe piei cu PH-uri diferite.
„Fîntîna de ciocolată este un produs inovator care crează un plus de rafinament nunţii dumneavoastră. Este perfectă pentru fructe, bezele, cookie-uri sau covrigei“. Sub acest text, o fotografie cu o mireasă grăsuţă într-o rochie mulată din care izbucnesc nişte braţe sugrumate moaie sfielnic o căpşună pe băţ în ceva ce seamănă cu un vulcan noroios de la Buzău. Mireasa are pe cap o pereche de pene zburlite.
„Gataaaaaa!“, s-a auzit vocea răguşită şi autoritară a antrenoarei. O fată subţirică, numai nerv şi vînă, îmbrăcată în nişte colanţi strălucitori. Muzica a izbucnit asurzitor şi, iată, micul meu calvar deja începuse. „Hai, încordează fesierii! Abdomenul, atenţie la abdomen!“, urla sergentul major din faţa noastră. Fesierul ca fesierul, dar eu, una, n-aveam nici o şansă cu abdomenul pentru că mă apucase o criză de rîs.
Singur ca o ciupercă Expresia îi aparţine lui Llosa şi nu ştiu de ce mi-a plăcut atît de mult. Am văzut şi ciuperci crescute în pîlcuri, dar, dacă mă gîndesc bine, tot singure păreau, privite una cîte una. Cum singuri sîntem în oraşul ăsta mare; umăr la umăr pe străzi şi-n autobuze.
Sînt musulmană nu din convingere, ci prin născare. Mi-am primit religia aşa cum destinul sau întîmplarea a făcut ca părinţii mei să fie părinţii mei. La pachet cu familia extinsă, cu o copilărie uimitoare, cu dragostea pentru bunicii mei şi de neconceput altfel, a venit şi apartenenţa la o anume confesiune.
Normal că nimeni nu se aşteaptă ca o revistă pentru bărbaţi (şi, similar, una pentru femei) să fie plină de consideraţiuni alambicat croşetate despre eseurile lui Susan Sontag. Şi, în fine, mare parte din suflarea masculină o fi interesată şi de sex, maşini, bere şi sport. Ca bună parte din suflarea feminină, la o adică.
Probabil că în industria asta a cosmeticelor se minte cel mai frumos. Şi cel mai eficient. Femei cu toate minţile în cap se vor prăbuşi în admiraţie în faţa vreunei poţiuni seducătoare. Tentaţia e imensă, promisiunile aşijderea. E probabil domeniul unde fiecare doamnă vrea să audă clişee definitive.
„Unde ai fost, măi?“ sună vocea feminină uşor adormită, marcată de sesizabila răguşeală a somnului. Răspunsul vine cu un glas baritonal, demn şi uscat: „Plapor... Papol... Plapur... Prraporgexu treişpe“. „Unde măă?“ răsună vocea deja trezită şi evident amuzată. „Plapur...Plupor...“ începu ezitant şi demn acelaşi răspuns baritonal întrerupt de ţăcănitul unei brichete şi de şuieratul fumului tras în piept.
„Mi-e egal.“ Send. Am întors repede privirea cam ruşinată de indiscreţia pe care tocmai o comisesem. Tipul lîngă care stăteam, tînăr, plictisit ca să mascheze ceva, acum înţelegeam ce. Şi-a băgat încet telefonul în buzunarul blugilor lăsîndu-se mult pe speteaza scaunului şi întinzînd un picior.
Un gălbenuş de ou cu două bobiţe de piper – ochii – şi o gură zîmbitoare dintr-o rămurică de mărar pare că se îneacă vesel într-o mocirlă verzuie. E porţia chinuit-hazlie de spanac pe care o primeam cu toţii în copilărie. Pe care eram obligaţi s-o mîncăm.
„Îl iubesc pe Codruţ!“ stătea scris pe pereţii unuia dintre cele mai jegoase WC-uri pe care le-am văzut vreodată. Şi, credeţi-mă, am văzut destule. Ăsta putea concura foarte bine cu vreo două-trei din topul personal.
„Aaaa, doamna Ionescuuu! Ce mai faceţi? Cînd aţi ajuns?“ „Vaaai, domnule profesor, mă bucur aşa de tare să vă văd! Păi, acum două zile am sosit şi noi…“ Domnul, afabil şi peste putinţă de amabil, se aplecă adînc şi sărută mîna doamnei Ionescu. Eu m-am înecat cu berea.
Punga de cartofi a aterizat cu zgomot pe cîntarul din faţa mea. Eram într-unul din acele supermarketuri unde-ţi cîntăreşti singur legumele şi fructele şi îţi lipeşti eticheta cu preţul. Un fel de IKEA alimentar. Prima fiind într-un rînd de vreo trei persoane, mă pregăteam să văd cît trag ardeii pe care voiam să-i tîrguiesc. M-am întors să văd de unde picaseră cartofii străini.
O mutare într-un Bucureşti înzăpezit şi înviscolit presupune o sumă absolută a unor abilităţi logistice şi de organizare. Ema, care nici măcar un lego nu făcuse în copilărie (altminteri, plină de presupuse abilităţi artistice), clacase în faţa unor cutii despletite care trebuiau asamblate astfel încît să capete o formă dreptunghiulară.
„Aa, ai terminat filologia? Cu româna principal?“, mă întrebă semiamuzat un amic. La răspunsul meu afirmativ a izbucnit în hohote de rîs. Am rămas uşor descumpănită, neînţelegînd exact unde găsea atîta caraghioslîc în situaţia mea de licenţiată la Litere.
Îmi cer scuze dintru început potenţialilor mei cititori pentru greţoşenia faptelor care urmează a fi povestite. Oricît m-am străduit a le ocoli, ele au venit înspre mine, oricît mi-aş fi propus a le potrivi într-un eseu delicat despre urîţenie, un naturalism „zolesc“ (zolian?, à la Zola?) de pe vremea romanticului liceu cînd citeam Nana, mi-a venit mai la îndemînă.
Într-o mînă avea una din plasele alea mari de la Mega Image din care ieşeau, printre altele, nişte capete de praz. Cu cealaltă mînă tîra după ea un copil, patru-cinci ani să fi avut. Dacă nu i-ar fi ţipat cînd şi cînd, printre smuceli – „Vlăduţ, mişcă-te acum că te las pe stradă, să ştii!“ – nici nu mi-aş fi dat seama dacă e băiat sau fată.
Într-o firmuţă cu doi oameni, unul va fi şef, iar celălalt va fi adjunct. Într-o redacţie de ziar, radio, televiziune, şapte vor fi şefi, iar reporteri de teren vor fi, de regulă, ultimii veniţi. Puţini şi hărtăniţi. Între două persoane care strîng gunoiul pe stradă, una va şti mult mai bine cum se dă cu tîrnul şi o va spune răspicat.
