Ema se mută (un caz disperat)
O mutare într-un Bucureşti înzăpezit şi înviscolit presupune o sumă absolută a unor abilităţi logistice şi de organizare. Ema, care nici măcar un lego nu făcuse în copilărie (altminteri, plină de presupuse abilităţi artistice), clacase în faţa unor cutii despletite care trebuiau asamblate astfel încît să capete o formă dreptunghiulară. Nu putea înţelege ce fel de geniu gîndise la fix fantele în care intrau diverse colţuri, mînerele care se pliau şi deveneau prietenoase la apucat, numerotarea nemţească a diverselor părţi care trebuiau îndoite într-o anumită ordine, tocmai pentru ca orice persoană cu toate minţile în cap să se descurce imediat. Nu şi ea. Asamblase vreo două cu susu-n jos. Pe cutii scria IBO cu un B inversat.
De regulă, în situaţiile astea, un Murphy duşmănos potriveşte tot soiul de situaţii neprevăzute. Dacă îţi iei liber de la serviciu, musai să se întîmple ceva; jumătate de familie se îmbolnăveşte pe fond de stres, iar cu cealaltă jumătate te cerţi pînă în pragul divorţului. Nervii sînt întinşi la maximum şi toate neînţelegerile înăbuşite izbucnesc în momentul în care se rupe un sac de haine supraîncărcat. O domnişoară de la PR te sună obsesiv să te întrebe dacă nu te duci la o lansare a unei noi mărci de bere. Fix în momentul în care tu împachetezi oale care nu se potrivesc neam una în alta. Împachetezi pilota, îţi dai seama că nu ai cu ce te înveli în noaptea de dinaintea mutării şi te apuci să găureşti cu un pix toţi sacii pînă ajungi la acela unde descoperi, pe pipăitelea, pilota aflată, fireşte, tocmai la fundul sacului.
Ema trecuse prin toate astea. În plus, părinţii o sunau din zece în zece minute oferindu-se cînd unul, cînd celălalt – ba să-i ajute la împachetat, ba să le aducă friptură şi ardei umpluţi. „O să muriţi de foame, ştiu eu cum fumezi ţigară de la ţigară, o să răceşti că umbli goală (!!), aveţi grijă cu gazele alea“ şi alte asemenea.
V-am spus, Ema nu era vreun geniu în ale organizării. Citea însă diverse „semne“: „Dacă vrăbiuţa aia de pe cracă nu zboară pînă număr la cinci, atunci camionul de mutat ajunge la timp şi nu rămîne înzăpezit. Dacă nu sună maică-mea în următoarele zece minute, atunci găseşte zugravul din partea ailaltă ipsos de modelat (că eu i-am luat – din neştiinţă – d-ăla de gletuit)“. În plus, o fire visătoare absolut blamabilă a ţinut-o cu orele atunci cînd a trebuit să împacheteze cărţile din bibliotecă. A descoperit volume uitate pe care nu mai pusese mîna din liceu, a citit stînd pe jos un capitol întreg (al patrulea, din Mănăstirea din Parma), şi-a descoperit jurnalul din clasa a şaptea şi a rîs cu lacrimi, a înjurat birjăreşte şi cartiereşte un Petit Larousse uriaş care i-a scăpat pe picior. A găsit fotografii din clasa a opta în care apare alături de colegele împodobite cu stranii rozete făcute din panglici colorate. Din acelea pe care se scria cu pixul „Cum doreşte căprioara apă dulce din izvor / Aşa îţi doresc eu ţie fericire-n viitor“.
În plus, s-a mirat necontenit Ema de cîte nimicuri se pot strînge într-o casă, de-a lungul timpului. Acum ani, cu o independenţă nou-nouţă şi amarnic de greu cîştigată, începuse a bate Bucureştiul şi trecuse prin destule mutări. Totul începuse cu un rucsac mic cu haine şi nişte farduri. Acum, probabil că porcul din coteţ îi mai lipsea. Avea pînă şi bormaşină, ca orice român gospodar care se respectă.
În fine, vrăbiuţa n-a zburat pînă a numărat la cinci, camionul de mutat a ajuns la timp şi vreo cinci zdrahoni le-au cărat toată viaţa împachetată sus pe scări. Unul dintre ei urca pur şi simplu cîte două trepte cu cîte două genţi imense şi ucigător de grele pline de cărţi.
O singură problemă o mai preocupă acum pe Ema. Noii vecini. Făcuse deja cunoştinţă, la mutare, cu unul dintre ei. Un bătrîn destul de neplăcut care agita, în pragul apoplexiei, un baston. Ţipa, iţit din uşa apartamentului, din pieptu-i de aramă: „N-am loc, să-mi faceţi loc!“.
(va urma, probabil)
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
