Un strop de compasiune
Femeia avea cancer. S-a aruncat în faţa metroului şi, cu cîteva secunde înainte de impact, a învins-o frica şi s-a ghemuit. A rămas şocată, dar în viaţă, sub vagoane. A fost scoasă şi dusă la spital.
E o miercuri dimineaţa, pe la şapte şi jumătate. La Romană metroul circulă doar pe un fir, alternativ, pentru ambele direcţii. Alveolele extrem de înghesuite ale peronului strîmt gem de lume. Nimeni nu ştie exact ce s-a întîmplat. Ba că a fost un accident, ba că nu ştiu ce defecţiune, ba că cineva s-ar fi aruncat în faţa metroului. Soseşte un tren pentru direcţia Unirii. Din el se revarsă şi mai multă lume şi se adaugă celor care aşteaptă migraţia spre Pipera. Lumea e nervoasă şi nedumerită. Un conductor trece prin toate vagoanele – acum aproape goale – şi anunţă încă o dată că se circulă pe o singură linie. „A fost o sinucidere la Victoriei“, mai zice.
„S-o sinucizi pă mă-ta!“ După această introducere (de altfel singura pe care mi-o permit a o reproduce), individul din mulţime, care a început a urla, se montează din ce în ce mai tare. Intră şi iese din vagonul de metrou şi-l ameninţă pe bietul conductor cu pumnii şi cu înjurături scabroase. Violentul personaj e unul dintre mulţii pasageri a căror rutină zilnică a fost compromisă. Dar el nu stă, el reacţionează! Îşi cunoaşte drepturile. Toţi sînt nişte nenorociţi care conspiră împotriva lui. Conductorul şi-a făcut ţel în viaţă ca să întîrzie el la serviciu. Dacă ar fi numai atît. Discursul ăsta urlat (repet, e esenţa, e mesajul distilat, pentru că din gura omului curgeau otrăviciuni roşitoare şi de obraze încercate) vine la pachet cu ochi holbaţi, gură schimonosită şi salivă ţîşnind printre dinţi. Furia dementă şi disproporţionată a personajului şi isteria-i necontrolată trag în siaj pe un al doilea nemulţumit. Care a stat ce a stat pe acelaşi peron, aprobînd şi urlînd cîte un „Aşa e, nenorociţilor!“, pînă ce a fost supt de-a binelea în turbionul urii celuilalt.
Victima a fost de data asta biata femeie care a vrut să-şi curme viaţa. „Să se omoare la ei acasă, nu aici, să nu mai ajungă lumea la serviciu! Fir-ar ai dracu’, toţi nebunii pă străzi! Să-şi bage capu’ în veceu şi să tragă apa!“ Şi că el ce face că nu mai ajunge la muncă! Domnilor, vă jur, erau atît de înnebuniţi cei doi că întîrzie, încît ai fi putut lesne crede că-s pe puţin nişte neurochirurgi pe care-i aşteaptă pacienţii cu ţestele deschise pe masa de operaţie. Că se declanşează butonul nuclear şi piere planeta în lipsa lor. Ai fi putut de asemenea crede că-s două monumente de conştiinciozitate şi de punctualitate, nişte persoane care n-au întîrziat o secundă în viaţa lor de nicăieri. Mă îndoiesc. Tare mă îndoiesc. De unde atîta ură? De unde atîta înverşunare? Să se fi învîrtoşat ticăloşia în oamenii ăştia pînă la paroxism şi pentru că noi, ceilalţi, îi priveam cu ochi goi sau nu-i priveam deloc? Or fi luat mirarea mută drept aprobare? Tăcerea drept admiraţie a bărbăţiei manifeste? Dar cîţi dintre cei care tăceau chiar erau de acord cu înspăimîntătorii cetăţeni? Or fi fost şi unii care şi-au zis în sinea lor: „Bine, se omoară, se omoară, da’ chiar aşa, la oră de vîrf?“. Nici un fir de compasiune nu părea să fi tulburat pe cineva. Era cald, era aglomerat şi noi întîrziam. Era tot ce conta. Nici o tresărire pentru un biet suflet făr’ de tihnă în viaţă, făr’ de tihnă în moarte şi fără alinare după. Asemenea întîmplări încă mă miră şi mă afectează. Lasă că, recent, chiar un consilier de fost ministru recomanda, printre altele, luarea pe făraş, arestarea, snopirea în bătaie a sinucigaşilor. După, înainte de teribilul act? Asta nu mi-e clar, dar nici personajul n-a precizat.
Ferească Dumnezeu ca vreun sinucigaş, căruia nu-i reuşeşte gestul, să vadă sau să audă apoi comentariile semenilor lui. S-ar sinucide la loc, scurt, curat, eficient. Dar la metrou, la şapte dimineaţa, de-al dracu’!
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
