O lume de plastic
De cîte ori om fi avut cu toţii reverii privind fotografii cu păşuni verzi, dealuri molcome pistruiate ici şi colo de clăi de fîn, lanuri imense de maci, plaje albe mărginite de ape azurii? De cîte ori, privind fotografiile alea, om fi constatat că mintea întreagă ne alunecă în clişee dintre cele mai dureroase? Prima frază a compunerii aici de faţă s-a dus înainte slobodă, independentă, în dicteu automat: păşunile sînt „verzi“, dealurile „molcome“ şi apele, evident, „azurii“. Aceeaşi înmuiere oarbă ne-o cuprinde pe mulţi dintre noi, locuitori ai asfaltului, la gîndul unei ieşiri în natură. Să simţi iarba proaspătă sub tălpile goale! Să stai la soare lungit, crucificat între flori înalte. Să nu auzi nimic altceva decît vreo gîză vîjîind scurt, intens, pierzîndu-se apoi la fel de brusc în tăcerea ruptă cînd şi cînd de un lătrat răguşit de cîine mănăstiresc.
Şi să constaţi că stai pe un muşuroi de furnici. Că o viespe nu vrea să te lase în pace neam. Că iarba aia verde, frumoasă, mătăsoasă colcăie de vietăţi cu multe picioare, antene, aripioare, chelicere, pîntece bombate, străvezii, în care se desluşesc viscere cleioase, nepămîntene. În umbroasele crînguri, dacă eşti neatent orăşean şi caşti gura după păsări dumnezeiesc de mici şi cîntătoare, ai toate şansele să intri cu capul într-o pînză de păianjen întinsă temeinic şi lipicios în lăstărişul înalt. Paingul burtos se va refugia într-un colţ al pînzei sfîşiate. Îl vezi într-o atitudine aproape omenească, mîinile cruciş la piept, ţistuind dezaprobator şi clătinînd amărît din cap. Tu vei fi încleiat în pînza pe care încerci s-o îndepărtezi isteric de pe faţă, păr şi ochi. Doi paşi mai încolo, intri într-un nor de minuscule musculiţe şi iar începi să dai din mîini şi să scuturi din cap ca un mînzoc ros de căpăstru. Mai încolo, ameţit, vei călca probabil fix în mijlocul unei balegi calde de vacă. Şi, în general, văzut de undeva de dinafară vei fi o vietate neliniştită dînd răstimp din mîini şi din picioare, scuturîndu-ţi tricoul, alergînd de colo colo gonit de tăuni nervoşi, de ierburi pişcăcioase şi strîmbînd din nas la mirosul putred de rădăcini coapte de vară.
Poate, în oraş fiind, te vei bucura ca mine că o vie ţi-a încălecat balconul şi că-ţi dă o lumină umbroasă, verzuie, că e tînără şi viguroasă, cu nişte cîrcei harnici şi căţărători. O iubeşti şi o îngrijeşti, vezi cum înfloreşte, vezi cum petalele minuscule încep să cadă lăsînd loc în ciorchine bobului mic şi verde. Numai că, atunci cînd respirînd adînc şi mulţumit sub bolta verde, hărnicind sub ea la alte flori în ghivece, te vei trezi cu părul şi cu capul plin de minuscule bobiţe. Ţi se vor părea poate foarte vii în felul cum îţi brobonesc pielea capului şi în încăpăţînarea cu care vor să rămînă acolo, încîlcite în păr. Iubitor de natură, pui în aer liber petunii şi trandafiri şi-i găseşti într-o bună zi înecaţi în puzderie de muşiţe verzi, dezgustătoare fie şi numai prin prezenţa lor copleşitoare.
Te simţi probabil sătul şi speriat de atîtea E-uri, coloranţi şi agenţi de afînare de prin mîncărurile de supermarket. Vrei ceva natural, de la ţară. Primeşti un pui alergat în curţi ţărăneşti; nu ştii exact cum să scapi de cioturile îndărătnice de pene bine ancorate care se mai ivesc de ici, de colo. Plus că vietatea pare aţoasă, ca un atlet de performanţă. Nici carnea nu e albă ca a ciupercilor bolnăvicioase, ci trage spre un roşietic vînătoresc. Iar aroma îţi ajunge pînă dincolo de nări şi nu pare OK. Untul e gros, smîntîna vîrtoasă.
Iubitor declarat de natură, de aer tare, ţi-ar fi oare mai bine sub meri de plastic, printre roşii standard, rotunde, fără fălci umflate asimetric şi stropite de bubiţe negre? Ţi-ar fi oare mai bine într-o iarbă aseptică, de aţică mătăsoasă? Pe un pămînt catifelat fără de gîngănii? Mie probabil că da. Singura teamă e că, mumificată fiind după moarte de toţi conservanţii din chipsuri, voi fi nevoită să bîntui o lume cît se poate de reală în roiuri de musculiţe.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
