Sărutări de mîini doamnei!
„Aaaa, doamna Ionescuuu! Ce mai faceţi? Cînd aţi ajuns?“ „Vaaai, domnule profesor, mă bucur aşa de tare să vă văd! Păi, acum două zile am sosit şi noi…“ Domnul, afabil şi peste putinţă de amabil, se aplecă adînc şi sărută mîna doamnei Ionescu. Eu m-am înecat cu berea.
Revederea sprinţară şi pupăciunile de mîini se petreceau pe plaja de nudişti din 2 Mai acum mulţi ani. Domnul profesor şi doamna Ionescu se întreţineau amabil, îmbrăcaţi aşa cum i-a lăsat Dumnezeu. Iar Dumnezeu îi cam lăsase pe amîndoi aici, pe pămînt, acu vreo şaizeci şi bine de ani. De pe terasa unde eram îl vedeam pe domn fix din spate; doamna era cu faţa spre mine. Lăsînd la o parte absurdul unei conversaţii de convenienţă între doi oameni goi puşcă, pupatul acela ceremonios al mîinii a făcut ca berea din care tocmai ce luasem o gură zdravănă să năvălească înspumat înapoi pe gură şi nas. Un rîs de nestăvilit mă zguduia cu tot cu scaun. Să spunem că domnul golaş era irezistibil privit din spate. Adînca plecăciune pe care o făcuse i-a sporit farmecul. Să mai spunem că doamna era îmbrăcată şi ea doar cu o mare pălărie, iar plecăciunea domnului mi-a dezvăluit-o pînă la talie, însă nu i-am văzut sînii pe de-a-ntregul.
Şi atunci mi-am dat seama de toată încărcătura socială a acestui pupat de mînă. Practicat, în România, aproape cu religiozitate. E o anume categorie de bărbaţi, de regulă trecuţi binişor de patruzeci de ani, care vor vîna mîinile femeilor care le sînt prezentate. Le vor vîna pentru a le ţocăi în orice situaţie. Nu contează că întîlnirea se petrece pur şi simplu în piaţă, nu contează că femeia aia ţine în cealaltă mînă o legătură de pătrunjel şi că, alături, se tîrguiesc cartofi, sfeclă şi morcovi: mîna trebuie pupată. Sau că întîlnirea se petrece pe stradă, la semafor, la metrou, la ieşirea din alimentara: mîna trebuie pupată. Iar imperativul pupăciunii naşte cîteodată surde lupte corp la corp. Mi s-a întîmplat de nenumărate ori să fac cunoştinţă cu asemenea cavaleri ofiliţi. Geaba le întindeam o mînă fermă, cu o palmă bine întinsă, bărbăteşte, pregătită pentru un scurt salut camaraderesc. Nu! Don quijoţii îţi vor răsuci mîna din încheietură, ţi-o vor ridica-o aproape cu forţa spre buze şi „ţoc!“, vrei, nu vrei, te trezeşti cu ea gata pupată. Recunosc, nimic nu mă poate enerva mai tare decît skandenbergul acesta stradal. Nici nu poţi face sau spune nimic. În fond, omul e amabil.
Nu ştiu exact cînd a coborît în stradă acest obicei rezervat, de regulă, evenimentelor şi situaţiilor mult mai formale. Ştiu însă că a rămas bine înşurubat acolo. Nu credeam însă că-mi va fi dor pînă şi de ţocăielile astea stradale pînă într-un moment de cumpănă pe care l-am trăit la Londra. Eram deja vag iritată de tot egalitarismul pe care-l catalogasem drept „idiot“, în destule situaţii. Un feminism înghiţit cu lingura făcea să nu conteze cine şi cînd intră primul (sau prima) pe uşă, la lift sau la intrarea-ieşirea din magazine. Drept e că totul se petrecea extrem de natural şi părea acceptat inconştient şi cu largheţe de toată lumea. Venită din est şi dintr-o ţară mai degrabă latină, situaţia asta mă deruta deseori. Mi se păreau mai degrabă instanţe de nesimţire, şi nu semne ale unei egalităţi cîştigate. Iar ziua plecării a fost traumatizantă. Aveam un imens geamantan în care pusesem, din nesăbuinţă, şi multe cărţi. Stăteam cu el sus, în capul unor scări întortocheate, şi mă gîndeam cum Dumnezeu îl duc pînă la parter. În jurul meu urcau şi coborau tot soiul de vlăjgani în toate puterile. M-am rugat în gînd ca măcar unul să mă jignească şi să-mi ofere ajutorul. Aveam drept de vot, dar aveam nevoie de ajutor! Am jurat că, odată ajunsă în România, o să-mi ofer toate mîinile la pupat. Geaba. Era răzbunarea don quijoţilor pe care-i bălăcărisem şi pe seama cărora am rîs. Mi-am tîrît singură bagajul pînă jos. Cît de dulce mi s-a părut întoarcerea acasă cînd am auzit primele cuvinte în română: „Şi, sărutări de mîini doamnei!“.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.