„Păi, domnişoară – continuă şoferul care nu încetase a rîde mînzeşte, asta e din alea. Le-a gonit pe fetiţe de pe intersecţia cu Magheru şi s-a mutat cocostîrcile acilea, pe Maria Rosetti.“ Aha. „E din alea“, cu un clipit din ochi şi cu capul azvîrlit un pic pe spate, însemna „prostituată“ în limbajul taximetristului meu.
Mare greşeală am făcut că nu m-am îmbrăcat mai de mall, aşa. Poate că, dacă îmi puneam o fustică mai şic, nişte cizmuliţe, îmi atîrnam o geantă de braţul îndoit şi puneam ceva fard pe faţă, m-ar fi băgat şi pe mine în seamă vînzătoarele.
Probabil e dimineaţă. Soarele intră cu putere prin ferestrele rămase dezgolite, cu draperiile trase în lături, de peste zi. Un telefon mobil sună cu disperare alături de telefonul fix. O alarmă – dibaci pusă, din timp, mai spre prînzişor – şi mama care sună numai pe fix. Pînă te ridici din pat încetează amîndouă.
Întotdeauna am căzut de fraieră în plasa imaginilor bucolice, de la ţară, în plasa propriilor proiecţii care întruchipează căsuţe de lemn, pajişti verzi şi vaci blînde. Evident, trezirea la realitate e cu atît mai dură şi neprietenoasă. Ei bine, acum cîţiva ani, după o perioadă extrem de stresantă care nu-mi lăsase răgaz să-mi trag sufletul, am pornit, cu aceleaşi aşteptări, într-o scurtă excursie la munte, la Sinaia.
Văd în televizoare oameni înghesuindu-se la tot felul de promoţii din supermarketuri abia deschise. Camera îi filmează ducînd la gură cu scobitoarea cîteva felii de muşchi afumat, îi vedem lunecînd cu experienţă în punguţe de plastic rondele de cîrnaţi, caşcaval, pateuri şi „ce s-o mai da“. „Iată ce face sărăcia din oameni!“ – va spune jurnalistul.
Prin anii ’60, ’70, ’80, un mîrlan şi o ţăţică obişnuiau să pună la pămînt, cu o singură mişcare a mîinii, cartiere întregi de case tihnite. Nu mai contează că, poate, gestul lălîu făcut într-o doară era interpretat de emotivii şi transpiraţii amploaiaţi de partid drept vreo valoroasă indicaţie urbanistică. Cădeau Uranusul, Căuzaşii, Dudeştiul şi Crucea de Piatră.
Într-una din serile trecute, ne-am recunoscut în supermarket. Fără să ne fi văzut niciodată, fără să ne fi vorbit vreodată, am ştiut, instinctiv, că facem parte din aceeaşi sectă. Secta femeilor încercănate, nervoase peste măsură, hămesite, grupul celor care visează noaptea cartofi prăjiţi, aurii, cu şniţel. Dietistele.
Mai deunăzi, răsfoind un album dintre multele pe care le păstrează mama, am rîs cu lacrimi. Fotografii din miezul anilor ’80. Ce balamuc fovist! Ce năzbîtie de plastic! Cît sclipici în miezul zilei! Mă văd împreună cu colegele din „Zoia“ (acum Şcoala Centrală) pe băncile din Grădina Icoanei. Probabil ajunul unei petreceri.
Femeia îmbrăcată în uniforma personalului de pază ieşise deja de vreo două ori la o ţigară. Să fi avut cîţiva ani peste 50, părul blond, tuns scurt dezvăluia la rădăcini o brunetă sănătoasă. Trupul ca o pară îi era încins la mijloc cu o centură de Rambo de care atîrnau – cred – un baston de cauciuc şi un spray cu piper.
Tirania cotidianului Mi-am dorit dintotdeauna să pot scrie o carte din categoria celor care te învaţă „Cum să…“. Motivaţionale care te împing înainte să faci lucruri, să gîndeşti în afara cutiei, să te laşi de fumat în două zile.
În iulie 1857, tînărul magistrat guvernamental Richard Kunich ajungea în România desemnat fiind secretar de legaţie la Comisia Europeană a Dunării. După o călătorie cu vaporul şi o alta – de la Giurgiu – greu încercată de un glod cleios şi de surugii temperamentali – ajunge la Bucureşti.
Clarence Goodwill nu ştia cum să ţină în braţe boţul înfăşat strîns într-un satin alb de pe care aluneca necontenit un frumos şal – tot alb –, o minunată dantelărie lucrată de bunica nevesti-sii. Primul lui fiu nu era deloc la ce se aştepta energicul inginer de la uzinele Westinghouse.
Tribul bercenoro e mult mai sărac decît cel piperiot. Splendoarea palatelor piperiote te face să te gîndeşti mai abitir la nevoile în care se zbat bercenoro. Ambele triburi au o viaţă şi relaţii sociale extrem de complexe. Pelegrin etern, uimit am fost şi mai cu seamă atins de generozitatea fără de margini, dar şi de lumea închisă pe care cu mare preţuire şi-o protejau bercenoro. În blocurile în care locuiesc au un conducător: se numeşte administrator.
Ema îşi sărbătorise singură, în acea seară, cei 34 de ani. Două beri băute în faţa televizorului îi cam puseseră capac şi, cum vedea doi Tatulici, s-a hotărît să renunţe la a treia. Soţul ei sunase deja de la aeroport că avionul a aterizat, că e bine, că i-a adus cadou, că ajunge în cam cît face un taxi pînă-n centrul Bucureştiului. De aici, o tăietură brutală şi neaşteptată o desparte de realitate şi se trezeşte...
Dincolo de lapte şi ouă, frigiderele de la oraş păstrează în burţile de inox (cu minidozator de apă şi cuburi de gheaţă) tot soiul de lucruri absolut inutile. O categorie aparte ar fi ingredientele necesare unei cine exotice ratate. Sosuri de peşte odioase aflate în diverse stadii de consum. Lapte de cocos în cutii mici, dreptunghiulare. Muguri de bambus şi de fasole mixaţi cu un soi de porumb mic, dubios la privire.
Vio de la buticul din staţia de tramvai e un personaj mitic (puneţi dumneavoastră accentele cum vreţi). E jumătate de om călare pe jumătate de litră de vin contrafăcut. Vio e Violeta şi, de şase ani de cînd o cunosc, nu i-am văzut niciodată încălţările. Ca alte surate de-ale ei, există numai de la jumătate în sus, încadrată de pachetele goale de ţigări lipite de geam, decolorate de soare pînă la umbrele pale a ceea ce ar fi trebuit să fie.
Era numele unui joc de copii jucat în faţa blocului. Habar n-am dacă o mai exista şi acum. Ţin minte că era o competiţie a alegerii. Adică grupul de copii alegea un domeniu (flori, fete, vezi bine), din grup se desprindeau doi care-şi alegeau, la rîndul lor, numele unei flori, unei fete, unui film sau al unui actor. Dintre cei doi rămînea în joc apoi cel al cărui nume (de fată, de floare) era preferat de majoritatea.
O tînără îşi rupe coloana, după ce se aruncă în Dîmboviţa cu un pian meşterit acasă cu prietenii, într-un concurs organizat de compania care produce Red Bull. Lumea începe să se întrebe cum e cu siguranţa la concursurile astea, ce spun organizatorii, unde şi cînd se termină asumarea propriei răspunderi. Gică vine şi zice: „Aşa i-a trebuit, o proastă. Hahaha! Red Bull cu whisky e bun!“.
Am avut animale în casă toată copilăria şi viaţa adultă de pînă acum. Povestea noastră de dragoste a început cu un pui de pisică băgat clandestin în casă. Mic, tărcat, cu ochii abia mijiţi, cu lăbuţe tremurătoare şi o coadă cam cît degetul meu mic de şcolar în clasa a II-a.
Era grăsan şi plicticos. Cel puţin aşa credeam noi, ăia popularii. Era cam ca dolofanul blonziu cu ochelari care sfîrşeşte urît în Lord of the Flies. Avea pian acasă, făcea meditaţii la germană şi era cel mai bun la geometrie. Noi, ăştia popularii, făceam schimb de casete şi aveam caiete de amintiri.
Arătarea neagră, o bivoliţă, trecu în galop pe lîngă mine. Eu am rămas uitîndu-mă viţeleşte la poarta pe care încercasem s-o deschid. „Drigana“ – căci aşa le spune la bivoliţe în zona Făgăraşului – avea viţel rămas acasă şi d-aia zorea aşa. Mi-a explicat un bătrîn care-şi aştepta şi el vitele la poartă. Care au început a şirui domol, mugind cînd şi cînd şi lăsînd balegi moi şi călduţe pe stradă.
Am crezut că-mi crapă inima de spaimă cînd, deschizîndu-se uşa, aproape că mi-a căzut în braţe un manechin din acelea pentru croitorie: un bust moale şi pîslos de femeie în care erau înfipte, ca-ntr-un ritual voo doo domestic, zeci de ace. În zăpăceala momentului i-am adresat şi un „bună ziua“ gîtuit.
Erau zece. Pe număratelea. Duminica trecută, în tramvaiul ce străbătea Vitanul, într-o dimineaţă ce se îmbina uşurel cu prînzişorul, am numărat zece domni în vîrstă traşi parcă la şapirograf: cămăşi de vară cu mînecă scurtă – care albe, care în carouri – dedesubt se ghicea maioul obligatoriu, sandale maro din piele încălţate peste şosete – care maro, care albe – şi pantaloni. Betelia ajunge pînă aproape de subsuori.
„De la ghenă la Paris şi invers.“ Cîţi jurnalişti ar rezista tentaţiei unui asemenea titlu? E spectaculos şi, desigur, adevărat. Mizeria media în care s-a trezit numitul-de-noi artist pop Ion Bîrlădeanu e la fel de mustoasă: un jurnalist îl acuză pe galeristul care l-a dus pe Ion B. la Paris şi la Londra că ar profita sută la sută de pe urma lui. Şi că din cauza asta Ion B. s-a întors la ghenă.
Anunţa mai deunăzi că a sărit pragul de 500 de milioane de utilizatori. Tot deunăzi, fondatorul celei mai puternice reţele de socializare, Mark Zuckerberg, s-ar fi întîlnit chiar în 10 Downing Street cu prim-ministrul Marii Britanii, David Cameron.
American de la distanţă Aveţi idee cam cum se petrece un proces de judecată în Bulgaria? Ungaria? Grecia? Puţin probabil dacă nu sînteţi jurnalist specializat în probleme de justiţie cu respiraţie europeană. Sau măcar un jurnalist care s-a ocupat de subiect.
Sintagma „singur între patru pereţi“ e reprezentată grafic de un punct de cerneală albastră între alte patru asemenea. E de găsit tatuat pe mînă, între opozabilul şi indexul unei persoane care, de regulă, a fost la închisoare. Îl are şi nea Petrică, vecinul meu, deşi nu sînt convinsă că a făcut măcar un minut de puşcărie. Dar se ia. Veţi fi văzut, poate, prin cartiere, puştani abia ieşiţi din copilărie cu o roză a vînturilor sau o busolă pe umăr. (Reprezentări, printre altele, ale tînjirii după
Wilde m-a făcut să bocesc înspumat cu prinţul lui fericit cu tot. La fel, în seria lecturilor înlăcrimate a intrat şi Fetiţa cu chibrituri a lui Andersen. M-au găsit ai mei umflată de plîns şi suspinînd necontrolat. Foarte, foarte crud acest Andersen. În linie cu „gîndăceii“ Elenei Farago, cu „fefelege“ şi „pui“ pe care-i citeam la şcoală şi la care, la fel, plîngeam de sărea cămeşa de pionier de pe mine.
„Pentru că e vară, pentru că e soare, pentru că în curînd soarele ne va mîngîia pielea…“ Sau ceva de genul. Sute de articole din aşa-numitele reviste glossy („pentru femei“) vor începe aşa în fiecare an cînd, „fetelor…, ne pregătim de vacanţă!“.
Pînă de curînd, plăcuţele cu litere scrise cursiv, şcolăreşte – „Nu călcaţi pe iarbă!“ – îl uimeau de regulă pe orice occidental care obişnuia apoi să întrebe ce fel de culturi nemaipomenite de plante aveam prin toate parcurile încît meritau să fie semnalate. Anul trecut, prin hotărîre de Consiliu General, în Bucureşti s-a dat liber la stat pe iarbă.
„Ce citiţi?“, mă întrebă brusc, aplecîndu-se uşurel spre mine, apucîndu-mă de braţ. Ne legănaserăm frăţeşte pe scaunele alăturate preţ de o staţie. „Ămmm… ceva beletristică“, zic. „Da, dar ce?“ insistă ea. „Dumnezeule, să mă apuc acum să-i povestesc Cîinii negri?“ „De dragoste“, zic (aveam într-o oarecare măsură dreptate)
De stînga, în bucătărie Mă nimerisem la o mini-coadă la un chioşc unde se vînd reviste şi ţigări. Alături, pe un postament scund din ciment, mai mulţi muncitori – zugravi, după tricourile lălîi albite – mîncau direct de pe hîrtiile cu care fuseseră împachetate în magazin nişte salamuri asudate şi celebrul parizer. Pîinea era vizibil extrem de proaspătă, coaja crocantă, aurie şi lucioasă.
A devenit obsedant. Îl are aproape toată lumea prin casă, probabil că şi unii dintre dumneavoastră, cei care citiţi acum. Îl am şi eu. E din lînă, mai mult lung decît lat, nu foarte mare, cu dungi în culori vesele aşezate vertical, pe lăţime. E de la Ikea.
Păi, cred că avem cam aşa: părinţi tineri şi părinţi bătrîni, copii mai mici şi mai mari – conservatori şi nonconformişti în ambele categorii. Probabil că aveţi sau aţi avut cunoştinţe care s-au schimbat total după primul copil. Evident, fără ca nimeni să fi avut pretenţia să împartă acelaşi program ca-n anii de libertate şi să bată cluburile cot la cot cu dvs.
Douăzeci de ani am trăit cu toţii o realitate ajustată. Am creat, am acceptat tacit, am ignorat sau n-am avut habar de formele prefabricate, artificiale, în care cei care au condus ţara asta – şi cei care au fost conduşi deopotrivă – au înghesuit adevărul. Ne-am culcat, pe rînd şi la gramadă, ghemuiţi în cele mai bizare poziţii, într-un pat al lui Procust.
Cum altfel să se numească fanatismul bio, sentimentul „verde“ care a cuprins multă lume, revelaţia reciclării, salvaţi balenele şi altele asemenea? Subiectul e generos şi generator de aprige dispute.
Vecinul meu e cunoscut drept „nea Petrică“, în cartier. Locuim împreună binişor aproape de centrul Bucureştilor. Nea Petrică nu are slujbă. Se întreţine din mărunte reparaţii ici şi colo, iar în curtea lui găseşti lămpi vechi cu gaz, lăzi de Coca-Cola, toate nuanţele de gresie şi faianţă care se vînd la marginea oraşului, flori de plastic pţevi, sîrme, chei franceze şi pe nevasta lui nea Petrică.
O să ne ferim un pic de locurile comune şi o să zicem din capul locului că turistul român s-a mai rafinat. Din ce în ce mai multă lume românească decentă bate oraşele Europei, fără a se deosebi de aceeaşi categorie cuminte de călători de oriunde ar fi ea. Standardul turistic pe care îl afişează însă media, ăia nici prea de sus, dar nici prea de jos, zice însă „when in Rome, do as the Romans do“.
E de bine. De cîţiva ani, din ce în ce mai bine. Am început să învăţăm să ne respectăm graniţa personală, haloul de aproximativ un metru (standard) recomandabil a nu fi încălcat într-o adunare urbană.
Dana Boroş are 34 de ani, lucrează într-un domeniu care are legătură cu agricultura şi în timpul liber colorează oraşul şi oamenii. Cu lîneturile şi firele pe care le împleteşte în haine. Nu e vedetă, are prieteni ca fiecare dintre noi şi face parte dintr-un grup de artizani urbani.
Statuia Lupoaicei din Romană, cu tot cu gemenii ei atîrnaţi de ţîţe, se pribegeşte din nou. Primarul general o vrea în faţa magazinului Bucureşti, de unde începe Lipscănia din bulevardul Brătianu. Ar fi a şaptea mutare în 104 ani.
Numele meu e Bucureşti. Sînt un oraş condus ani de-a rîndul de găşti de profitori şi de indolenţi. Deseori, noaptea, cînd e mai multă linişte şi-mi pot auzi propriile gînduri, cînd în măţăraia de clădiri din burta-mi chiriaşii dorm somn de proletar, de intelectual, de student, de taxatoare la metrou sau de activist al oraşului, îmi aud zidurile scheunînd, acoperişurile urlînd căscate la lună, ţevăraia peticită icnind, coclind, răbufnind.
„Mi se zice Ghimpl-netotul. (…) În şapte feluri mi s-a spus, ca lui Ietro, cel din Biblie: nătîngul, nerodul, prostălăul, neghiobul, tontul, nătărăul, netotul. (…) Unde se vedea prostia mea? În uşurinţa cu care puteam fi prostit.“ Personajul lui Isaac Bashevis-Singer se dovedeşte a fi pînă la urmă un ingenuu. Un prost, de bun ce este. Definiţia de dicţionar a prostiei pare a fi departe de miile de instanţe ale acesteia. Citatele despre prostie (majoritatea) au probabil darul invers de a vă face
Michael Jackson e(ra) extraterestru probabil şi din cauză de moonwalking, aselenizarea e o gluma făcută prin Nevada şi Omul de pe Lună (Andy Kaufman) n-a murit....
"Ptiu! Doamne, Maica Domnului! Copii fără căpătîi!" Îşi strînge sacoşa de rafie la picioare şi se cuibăreşte mai bine în scaunul de metrou, ca la spectacol....
Trase îngîndurată de mîneca halatului de diftină. Şi trase şi din ţigara rămasă cu scrumul nescuturat care luase o formă îndoielnică, ameninţător încovoiată. Trebuia s-o trimită undeva pe soră-sa....
Eu una vreau să plătesc pentru conţinutul ziarelor. Online, evident. Cinci lei, trei lei, un leu optzeci pentru un articol, suma rămîne de stabilit pentru capetele de business....
