Tirania cotidianului
Tirania cotidianului Mi-am dorit dintotdeauna să pot scrie o carte din categoria celor care te învaţă „Cum să…“. Motivaţionale care te împing înainte să faci lucruri, să gîndeşti în afara cutiei, să te laşi de fumat în două zile. Să pot scrie cu încredere despre „Cum să ai un abdomen plat în două săptămîni“ şi mai ales despre „Cum să spui nu“.
Tonul suficient, de siguranţă indestructibilă, un ton în acelaşi timp blînd, părintesc, al acestui gen de cărţi poate uimi şi aduce o persoană mai nevricoasă într-o stare de permanentă defensivă. În viaţa reală cîteva sînt categoriile care, în general, te învaţă ele „cum e viaţa asta“. Iar tonul blînd va alterna cu o agresivitate ţinută sub capac. Şi lor e bine să înveţi a le spune nu.
Meşterii de orice fel, de pildă. Nea Nelu e pîntecos, aparent bonom într-o natură hrăpăreaţă şi le ştie pe toate. Reparaţiile ţi le face cu aerul că a fost întrerupt din chestiuni mult mai importante. E un favor. Ajunge roşu la faţă, trîntind şi bufnind: „Da’ ce-aţi făcut aicea, doamnă?“, zice în faţa unui robinet devenit neputincios sau a unei ţevi supurînde. În faţa universalei explicaţii „s-a stricat“ (un „s-a“ atotputernic, fără vinovaţi şi, deci, fără autor) răspunde bombănind: „S-a stricat, s-a stricat… Aţi tras de el, că trebuie să aveţi răbdare cu capsulele astea că mai bune erea alea de dinainte… O cheie franceză aveţi?“ mai zice întorcînd jumătate de obraz bucălat şi roşu. Noroc că am, că altfel poate îmi luam un alt potop de mustrări. Nea Nelu e bunic de tînăr, povesteşte cum şi-a ajutat copiii să-şi ia casă, cît îşi rupe şalele pe la unii şi pe la alţii (deci şi pe la mine) numai să pună un ban pe ban, cum l-a bruscat o cucoană mai ţîfnoasă că nu i-a plăcut cum a pus faianţa („Da ce să fac dacă avea pereţii strîmbi?“), cum „în viaţa asta, doamnă, trebuie să fii om de cuvînt“. Nea Nelu înţeleg că îmi cere de regulă foarte mult pentru diversele reparaţii, dar cum să spui „nu“ unui om a cărui nepoţică are acum pojar?
O altă uimire continuă e legată de taximetrişti. Nu înţeleg cum pot ei să le ştie pe toate. Toţi au fost prin ţări străine şi au un termen de comparaţie ferm pentru cele ce se întîmplă acum prin România. Mai toţi au făcut armata şi povestesc cu ochii umezi şi gîtuiţi de aduceri-aminte de vremurile în care spălau WC-uri cu periuţa de dinţi. La o ripostă timidă „Dar asta e o tîmpenie“, îţi vor replica: „Domnişoară, asta te face bărbat!“. Am mers deunăzi cu unul care mi-a povestit de violenţa incredibilă din trafic, de ăştia cu jeep-uri care-ţi iau faţa, de cum se va retrage la ţară unde va creşte flori şi legume. Un poet, un Coelho al volanului. Un domn mai grăbit îl face să înjure baroc. Îl întreb dacă a avut vreun incident violent în trafic. „Ee, zice, io-s un om blînd, aşa mare cum mă vedeţi, da’ m-a înjurat odată unu de mamă; am coborît la stop şi i-am dat un cap în gură. Păi, nene, maică-mea era bolnavă atunci.“ Cum să spui unei persoane atît de sensibile că drumul pe care te duce te ocoleşte pe la Ploieşti?
Cosmeticienele şi coafezele te vor învăţa de-ale inimii. De cum nu se mai poartă filat nuştiucum cum, ci filat nuştiucum altcumva. De defecte fizice ale altor cliente, de cît de zgîrcite sînt sau de viaţa lor amoroasă. Dacă nu te interesează şi mormăi ceva de complezenţă, vor continua să fie cu un ochi lipit de telenovela din televizor. Cum să spui cuiva că te-a tuns mai scurt în dreapta decît în stînga, cînd abia ai auzit-o plîngîndu-se unei colege că iar nu i-a plătit fostul bărbat pensia copilului şi că azi o omoară spatele mai abitir ca niciodată?
În fine, mi-aş dori să ştiu să relaţionez cu domnişoarele care se ocupă cu PR-ul. Cu mici excepţii, am impresia că toate abia au terminat liceul. Siguranţa cu care te tutuiesc din prima mă descumpăneşte definitiv. Ei, cum să spui „nu“ cuiva care îţi dă impresia că e stăpînul timpului? Mai ales al tău?
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
