Generălesele mopului
Întotdeauna am căzut de fraieră în plasa imaginilor bucolice, de la ţară, în plasa propriilor proiecţii care întruchipează căsuţe de lemn, pajişti verzi şi vaci blînde. Evident, trezirea la realitate e cu atît mai dură şi neprietenoasă.
Ei bine, acum cîţiva ani, după o perioadă extrem de stresantă care nu-mi lăsase răgaz să-mi trag sufletul, am pornit, cu aceleaşi aşteptări, într-o scurtă excursie la munte, la Sinaia. Ce proiectasem eu acolo? Printre altele, o căbănuţă de lemn călduroasă şi o cabanieră mămoasă care face ciorbă bună. (O atmosferă cam cum ar fi trăit-o probabil Mihail Sebastian, retras în munţi să-şi trateze depresiile interbelice.) Plecasem din Bucureşti un grup mic de prieteni; unul dintre ei venise cu tot cu motanul grăsan, galben şi extrem de inteligent care-l însoţea peste tot. Animalul era aproape ca un cîine, i se dădea drumul pe afară şi-şi cunoştea foarte bine rosturile. Ne doream o plimbare pînă la cota 1400. Am stat cu toţii la coadă la telecabină; motanul s-a preumblat tacticos şi calm printre cei care aşteptau. Răstimp, eu am turuit ca o rîşniţă admirînd verdele brazilor, trăgînd în piept aerul curat la o ţigară, anticipînd mămoşenia cabanierei pieptoase din vîrful muntelui, ciorbele ei, plăcintele ei.
„Fire-ai a dreacului să fii! Zîîîîîît d-acilea că nu ştiu de unde mai apăreţi cu toatele!“ Motănelul nostru grăsan şi încrezător ţîşni cu toată blana vîlvoi şi cu ochii cît cepele pe uşa restaurantului cabanei, urmat imediat de o harpie înspăimîntătoare. Slabă aţă, cu toţi dinţii de fier, cu basmaua strîmbă pe cap, femeia agita în aer un ditamai mopul care împrăştia picături de apă murdară în jur. O picătură mi-a intrat într-un ochi holbat a neîncredere. Şi atunci am recunoscut-o imediat. Generăleasa. Femeia de serviciu generică. Prototipul. Ea era femeia de serviciu universală care ne alerga prin toată şcoala cu mătura pentru vina de a fi călcat acolo unde ea abia spălase. Care ne făcea invariabil nesimţiti (fetele erau numite „nişte capre“), îngălaţi şi ne pocnea zdravăn atunci cînd reuşea să pună mîna pe noi. Pînă şi directoarei îi era frică de ea. Ea dirija circulaţia pe culoarele şcolii şi mai că-ţi venea să te descalţi cînd o vedeai. Dacă era proaspăt spălat, se aşeza de veghe sprijinită în mopul ei de generăleasă şi toată lumea se vedea nevoită să execute un dans bizar: pe vîrful picioarelor, într-o parte, ştergînd umil pereţii în încercarea de a nu întina podelele „proaspăt“ spălate cu o dubioasă apă neagră care se zărea din găleată.
Sînt sigură că le cunoaşteţi şi dumneavoastră. Sînt sigură că generălesele v-au însoţit copilăria şi adolescenţa prin şcoală şi liceu. Sînt sigură că ştiţi că ne urăsc din rărunchi. Noi sîntem „ceilalţi“, ăia care vin cu mizerie pe tălpi, şi, crescînd, ăia care-şi lasă cănile nespălate pe birou, ăia care fac firimituri în tastatura computerului, ăia care nu-s în stare să-şi ia o cafea de la aparat fără să verse şi pe jos.
Mi-am adus aminte de generălesele mopului acum cîteva zile, la muncă fiind, cînd am coborît la o ţigară, afară din clădirea de sticlă cu o cruntă politică antifumători. Eram cu un coleg, adăpostiţi umil de urgia de afară într-un intrînd pentru maşinile de gunoi. „Aloo, băieţii!“, am auzit. Şi am simţit. O generăleasă. Ne-a dat afară fără discuţii în ninsoarea de-afară bombănind şi fleoştocăind cu mopul zăpada topită din nişa cu tomberoanele de gunoi. „Da ce sînt io să strîng după toţi nesimţiţii? Staţi şi aruncaţi chiştoacele astea peste tot (nu era adevărat, aveam scrumiere confecţionate din pahare de plastic), şi io să strîng.“ M-am întrebat atunci ce ar trebui să facă – să tricoteze? În gînd, normal, pentru că eram paralizată de frică. Madam general mi-a citit însă gîndurile: „Ce, asta nu-i meseria mea! Am pregătire de bucătăreasă!“. „Să vă dea Dumnezeu sănătate“ – i-am răspuns iarăşi în gînd. „Pentru mine sînteţi o generăleasă. O veche prietenă.“
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
