O lume mare

"Ptiu! Doamne, Maica Domnului! Copii fără căpătîi!" Îşi strînge sacoşa de rafie la picioare şi se cuibăreşte mai bine în scaunul de metrou, ca la spectacol. Fata are părul negru, tuns scurt, cu franjuri. Bretonul inegal îi acoperă complet un ochi. Celălalt se vede fardat dramatic în negru copios. Pe ceafa dezgolită, un tatuaj cu o foarfecă deschisă. Să aibă vreo cinşpe-şaişpe ani. Grăsulie, tricou negru, o speli de farduri, îi pui o rochiţă, îi strîngi părul " o să arate ca premianta clasei. Ea e emo. Tanti cu rafia care se holbează la copilă e din altă subcultură. Pe emo îi miştocăresc rockerii şi punkiştii. Pe rockeri şi punkişti i-ar bate maneliştii. Hippioţii nu se bagă. Pe toţi îi judecă şi-i ironizează post-modern urbanul, hipsterul, metro-übersexualul, ăla care e din categoria "nici o categorie". Subculturile majore occidentale sînt acum destul de bine reprezentate în România şi pare că şi-au găsit cît de cît locul real. Asta pentru că, în ultimii ani de comunism, în tivul cel mai dur al unei Cortine de fier prin care greu trecea ceva informaţie, tendinţele manifeste "dincolo" ajungeau în România într-o formă mai mult sau mai puţin distorsionată şi diluată. Dacă erai punk în Marea Britanie, dormeai şi stăteai pe străzi să facă turiştii poze cu tine, dacă măsura teribilismului stătea în seringa cu heroină şi-n sexul haotic, şi-n Sex Pistols asurzitor, în România aveai mai degrabă punkeri paradoxali de week-end, de cînd nu era mama acasă, de cînd plecai la mare cu prietenii. Nu aveai cum să "o arzi pe stradă". Te ridica miliţia. Nu aveai cum să mergi la şcoală cu creastă, ţinte sau cu ace de siguranţă în urechi. La şcoală aveai uniformă. Şi matricolă. Subcultura punk născută în Occident, în medii sociale mai degrabă defavorizate, ajunge în România întîi la cei care au acces la informaţie, adică la cei cu un oarecare status social. Tot aşa cu restul curentelor din epocă. Hippioţi, rockeri, depeşişti ai anilor ’80 se strîngeau grămadă în jurul vreunei Rolling Stone sau Bravo ferfeniţite dincolo de recunoaştere. Se strîngeau în jurul unei anume muzici şi legau prietenii în funcţie de asta. Subcultura ca o formă colectivă de rebeliune ar fi găsit " teoretic " un imbold fantastic într-o dictatură. S-a manifestat evident din plin în democraţii care i-au permis să inverseze valori, să le deconstruiască şi să le construiască şui la loc, i-au permis să pună altfel de întrebări şi să ajungă la legitimitatea maturităţii prin anomie. Sigur, în România rebeliunea culturală a stat şi în samizdat, în partide de bridge şi beţie prin 2 Mai-ul anilor ’70, de regulă în boema scriitoricească şi artistică. O privire asupra tendinţelor secolului XX poate schiţa destul de clar drumul subculturilor ajunse tradiţie, dar şi al celor care au rămas nelegitimate. Sfîrşitul Primului Război Mondial aduce dezordinea şi "întîmplarea" dadaistă iscată în Zürich-ul neutrei Elveţii. Învăţăm azi la şcoală despre Tristan Tzara şi Marcel Iancu; cei care şi-au propus să "zguduie" educaţia, bunul-simţ şi muzeele. Urmează suprarealismele bretoniene, laolaltă cu societăţile de nudişti germani. În America, se cîntă jazz şi swing, pe Wall Street se întîmplă crahul, iar pămînturile folosite pînă la epuizare de fermieri se revoltă, seacă şi se afundă în grozave furtuni de praf. Cel mai mare dezastru ecologic american naşte subcultura aşa-numiţilor "oakies", refugiaţii din Oklahoma " aceiaşi care culeg Fructele mîniei şi un Pulitzer pentru John Steinbeck. După Al Doilea Război Mondial, timp în care avangardele înfloresc şi diversele "-isme" dau capodopere în literatură şi-n artă, cafenelele pariziene sînt cuprinse existenţialist de greţuri sartriene. Subculturile, oricare or fi fost ele, n-au însemnat, evident, doar o anume boemă. Au fost asociate, de pildă în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, reţelelor de delincvenţă. Celor care "făceau piaţa neagră" cu produsele de negăsit sau cu cele prohibite. Cu băieţii răi. După război, în America începe a se naşte curentul şi subcultura beat. Prin ’47 Jack Kerouac punea Statele Unite Pe drum, alături de bunul său prieten Allen Ginsberg şi de William S. Burroughs. Cele mai bune creiere opiate ale generaţiei lor vor retrăi mai tîrziu în mişcarea hippie. Părul lung va fi revolta imaginii tunse corect, scurt, milităreşte. Hainele colorate şi şuchii vor fi opusul uniformelor soldăţeşti. Woodstock versus Hue, Vietnam. De treceai Atlanticul, în Marea Britanie, pe la sfîrşitul anilor ’50 apar aşa-numiţii "mods" (prescurtare de la modern). Pantaloni strîmţi şi drepţi, umeri vătuiţi, călare pe celebrele scutere Vespa italieneşti. Verii buni ai băieţilor spălăţei care ascultau indie-ul anilor ’90 şi care au acum tricouri de la "Arts and Letters". Skinhead-ii coborîtori din punkişti sînt radicali, naţionalişti şi rasişti. Corespondent în România de acum ar putea avea în aşa-numita mişcare legionară. Sînt băieţii care flutură steaguri tricolore cînd îşi sărbătoresc ungurii ziua naţională. Mai apoi, anii ’80 înseamnă disco, muzică electronică şi poate unul dintre cele mai abominabile stiluri vestimentare. Anii ’90 sînt grunge şi Nirvana. Iar 2000, orice, de la subcultura goth " lugubri, mistici şi victorieni " la sensibilii emo cu varianta mai agresivă screamo. Am văzut acum cîţiva ani, pe aeroportul din Amsterdam, un cuplu goth. El, pantaloni strîmţi negri, cămaşă albă cu un jabou bogat şi un soi de frac. Păr foarte lung, unghii asemenea, vampireşti. Se ţinea de mînă cu o ea care purta cu graţie obosită o rochie pînă-n pămînt, neagră, dantelată. Amîndoi purtau bocanci înalţi şi grei care au înnebunit detectoarele de metal din aeroport. Mîncau cu naturaleţe nişte biscuiţi. Mi-au plăcut. Cei care le făceau poze erau est-europenii. Iar ceva cu adevărat surprinzător vizual e de găsit în Japonia. Cîteva stiluri subsumate tot atîtor subculturi pot şoca ochiul european. Visual kei e stilul asociat unui gen de rock local. Glam rock occidental la pătrat. Frizuri nebuneşti, piese de îmbrăcăminte potrivite neaşteptat, machiaje abracadabrante. Harajuku girls sînt fetele care, de pildă, nu se sfiesc să iasă pe strada Harajuku din Tokio, cu o pereche de mănuşi din blană sintetică verde, cu gheare. Iar pe lolitele gotice, Nabokov le-ar repudia. În contemporaneitate, subculturile reprezentate în România au cîte ceva şi din goth-ul şi emo-ul occidental, mult mai puţin vizibile însă. E posibil să aibă de-a face cu un grad de toleranţă mai scăzută. Pentru cine riscă să se hiperventileze de indignare în faţa alterităţii neînţelese, avem însă şi corporatişti, manelişti, bloggeri, PR-iste (o derivaţie din genul corporatist), ţărani de la oraş şi orăşeni plecaţi la ţară, rockeri, hippie, mahalagii, clubberi şi boschetari cu casă. O lume mare.