Consum onest de media

Eu una vreau să plătesc pentru conţinutul ziarelor. Online, evident. Cinci lei, trei lei, un leu optzeci pentru un articol, suma rămîne de stabilit pentru capetele de business. Rar cobor la chioşc să cumpăr un cotidian. N-o fac nici măcar pentru promoţiile başca sau aproape başca: o carte, un CD, un supliment cu reţete sau ce-o mai fi. Cu Internet în aer, e evident foarte simplu să accesezi online ce se vinde jos, în stradă. Numai că eu sînt dispusă să plătesc pentru conţinutul zilnic. Şi din asta cred că ar veni, în cele din urmă, salvarea jurnalismului. Nu discut de modalitatea de plată care ar trebui să fie extrem de prietenoasă şi accesibilă cu un click, cel mult două. Personal, înţeleg să plătesc pentru un reportaj făcut ca la carte la porţile Mittal din Galaţi. Un reportaj pentru care un jurnalist e trimis mai multe zile pe teren. O piesă de gazetărie în stare să-mi spună o poveste dramatică a supravieţuirii unui oraş, o poveste care atinge suflete şi la Copşa Mica şi la Mioveni, şi la Braşov şi la Rîmnicu-Vîlcea şi în orice altă zonă în care se trăieşte din ambele salarii ale unei familii, salarii provenite de la unica fabrică din regiune. Aş da bani pentru o analiză făcută independent, cu ochi româneşti, despre impactul crizei economice şi financiare asupra industriei textile din România. Subiectul nu exclude o realizare spectaculoasă şi un titlu pe măsură. Nu aş aprecia două-trei telefoane date din redacţie şi gata. Aş aprecia să văd în spatele textului o lectură şi o documentare temeinică a jurnalistului, care să-mi deschidă ochii dincolo de limita provincială în care mă consemnează în calitate de cititor. Aş da bani pentru reportaje făcute în Irak la trupele româneşti staţionate acolo. Nu ştiu însă dacă aş mai accesa pe bani puzderia de opinii care inundă ziarele online. Două-trei cel mult, alese pe sprînceană, ştiind că acel om care scrie nu mă va dezamăgi. Adică va scrie consistent, cu opinie vie, pentru mine, cititor, şi nu pentru colegii din presă. Evident, producţia media consistentă se face cu bani. Şi bani, acum, nu prea sînt. Departamentul vînzări devine cel mai important în toate instituţiile media. Problema însă e veche, criza actuală a acutizat-o. Pentru cine fac produsul? Pentru advertiseri şi mai puţin pentru cititor, despre care oricum ştiu(!!) că vrea circ? Deunăzi, o analiză de "qualitate" încerca să extragă din povestea Mihaelei Rădulescu, de pildă, o manifestare simptomatică a unui gen anume de relaţii sociale, profesionale şi aşa mai departe. Dar, singură, scrisoarea respectivei a făcut generalizarea necesară interesului public: era vorba de condiţia de nevastă şi de copil de milionar. Foarte simplu. Foarte bine. Ce pierdeau ziarele care nu se revendică din zona bulevardieră, dacă ignorau povestea asta? Sau, pardon, dacă o degradau de pe primele pagini, pînă la secţiunea de "vedete" şi "show biz"? Cine are curajul să ia o asemenea hotărîre? Ce se pierde? Banii cui îi vreţi, dragi advertiseri? Ai mei, care-mi schimb periuţa de dinţi la două luni, sau ai celor care se calcă în picioare să facă poze mortului? Oricum, voi decideţi cum se face jurnalism în ţara asta. A început să se vorbească în România despre un plan de salvare guvernamentală a presei după model franţuzesc. Să salvăm, dar avem ce? Dezbaterea e mai vie în Statele Unite, care se întreabă direct: "Ce se întîmplă cînd un oraş îşi pierde ziarul?" (Time Magazine, martie). Cu exemplele recente ale închiderii a două ziare locale, ambele mai vechi de o sută de ani. E vorba de venerabilele Seattle Post-Intelligencer şi de Rocky Mountain News. Plus un studiu care a pus cap la cap efectele închiderii la finele lui 2007 a ziarului The Cincinnati Post. Cu rezerva localismului prin excelenţă, studiul a ieşit cu cîteva concluzii simple: după închiderea ziarului, a scăzut prezenţa la vot a localnicilor, a scăzut numărul de candidaţi pentru instituţiile locale, drept urmare, în posturile respective au rămas vechii decidenţi realeşi de tot mai puţini oameni. Mai puţină informaţie locală, mai puţin interes pentru guvernare al cetăţenilor. Şi în România, ca să ştii ce pierzi presupune să ştii ce ai. Date recente ale Studiului Naţional de Audienţă (SNA) arătau că sînt destule ziare locale care performează mult mai bine decît publicaţiile centrale quality. Presă care ar merita ajutată. Personal, demersul mi se pare extrem de periculos pentru independenţa editorială. Cum pot să rămîn colţos şi să pun întrebări jenante, dacă ştiu că depind de banii de la stat? Pe de altă parte, există în lume exemple remarcabile de proiecte comune ale unor organizaţii media altminteri rivale tradiţionale: BBC World Wide cu ITV şi Channel 4, CBS radio cu AOL. Lumea media încearcă să găsească mix-ul învingător: ce conţinut pe ce platforme, cu ce bani şi pentru cîţi bani. Atîta vreme cît consumatorul final " fie el cititor, ascultător sau telespectator " rămîne cel pentru care se scrie, se vorbeşte şi se face, e OK. Pentru că vreau să ştiu, de pildă, ce-s alea "activele toxice", dragi jurnalişti. Mă interesează, trăiesc ca voi, în criză, dar scrieţi, vă rog, pe înţelesul meu: o persoană nici deşteaptă, nici proastă, nici needucată, nici peste măsură de educată. Să ştiţi că dacă aveţi sclipirea să-mi vindeţi briliant şi onest jurnalism adevărat, mouse-ul meu va face întîi click pe un reportaj despre provenienţa mieilor de Paşte, decît pe o poveste cu dive. Selma Iusuf este redactor-şef la SBS Media.