La ţară în oraş
Vecinul meu e cunoscut drept „nea Petrică“, în cartier. Locuim împreună binişor aproape de centrul Bucureştilor. Nea Petrică nu are slujbă. Se întreţine din mărunte reparaţii ici şi colo, iar în curtea lui găseşti lămpi vechi cu gaz, lăzi de Coca-Cola, toate nuanţele de gresie şi faianţă care se vînd la marginea oraşului, flori de plastic puse pe magazia şuie unde ţine pisicile iarna, cazmale, ţevi, sîrme, chei franceze şi pe nevasta lui nea Petrică – o prezenţă sonoră subţirel-tînguitoare şi de neoprit. Spectaculoasă cu adevărat, o maşinărie davinciană, e moto-bicicleta cu care umblă prin cartier, o adunătură de fiare şi sîrme aparent fără noimă, făcută din trei sute de bucăţi; şaua unui scuter, roţi de bicicletă, o mică remorcă în spate în care îşi cară bricolajele şi un radio funcţional. Prea funcţional.
Nea Petrică stă într-o casă pe care plăteşte o chirie modică la stat. Refuză să se racordeze la gaz pentru că e prea scump. Iarna se încălzeşte cu lemne adunate de te miri unde şi bea vin fiert de la Babanu. Nea Petrică e mahalagiul tipic (în sensul primar al cuvîntului), cu nostalgii după lunca de acasă. Senzaţia de altă lume, de data asta una pur rurală, e şi mai adîncă mai spre periferie, unde petice întinse de cartiere de case au scăpat demolărilor. Acum mai mulţi ani am ajuns în Rahova-Ferentari (pentru cei care nu cunosc aşa bine Bucureştiul, e o zonă cu renume prost), unde am nimerit fix în mijlocul unui sat. Căsuţe mici, unele mai cochete, altele mai prăpădite ascundeau după garduri şiruri de roşii şi găini. Orice trecător pe stradă era petrecut de lătrăturile cîinilor înlănţuiţi de coteţe şi de priviri curioase. Am vizitat acolo o bătrînă care avea 93 de ani. Venită în tinereţe din Mărginimea Sibiului, cusutoreasă, şi rămasă în cartierul bucureştean din care n-a ieşit mai mult de trei-patru ori. Picioarele o cam lăsaseră, însă mîinile, chiar atinse de artrită, se mişcau cu iuţeală pe un soi de goblen. Măritată la Bucureşti cu un „meseriaş“, copii, nepoţi care o mai vizitau arareori. O istorie măruntă a multora dintre noi şi o fantastică dulceaţă de nuci verzi. Curtea îngustă cu asfalt peticit şi crăpat în mii de locuri, o fîşie lunguiaţă de pămînt, pe lîngă gard, pe care creşteau hortensiile cu inflorescenţa adunată în mari globuri vegetale, ca nişte capete grele. Pisici bine hrănite cu resturi de la masă, care n-au auzit în viaţa lor (şi nici stăpînii) de un pet-shop.
Aceeaşi lume semirurală am căutat-o şi în alte oraşe. Am găsit într-un cartier mărginaş gălăţean nu sat, nu deal-vale, nu „Mioriţa“, nu hibridul cu oraşul; am găsit pur şi simplu o lume uitată în mizerie. Apă curentă nu era. Cea scoasă din puţuri ajungea la suprafaţă mîloasă şi urît mirositoare. Copiii erau rufoşi, desculţi, blonzi şi mucoşi. Părinţii – agresivi. Totul la cîteva staţii de autobuz de centrul oraşului. Oamenii dădeau vina pe Primărie că n-ar fi făcut nimic pentru ei. Am întrebat şi mi s-a spus că ţevile de apă ar fi trase, dar că nu vrea nimeni să plătească să şi le bage în curte. Nu ştiu care e adevărul. Poate nicăieri nu trăieşte mai reprezentativ această lume dezrădăcinată decît în blocurile muncitoreşti făcute prin anii ’60-’70. Unde viaţa din apartamente vieţuieşte cu uşile deschise şi cu papuci sau pantofi vechi lăsaţi la intrare. Unde toată lumea ştie ce a gătit toată lumea. Unde cîte o nevastă mai are pe faianţa din bucătărie – prins în ventuze – un ştergăraş brodat: „Gospodina bună face casa lună“. Unde, în lipsa unei curţi, viaţa se revarsă prin faţa blocului, pe băncuţe şi pe trotuare, iar sîmbetele şi duminicile se meştereşte ritualic la cîte o Dacie cu care se aduce porcul de acasă. În blocurile astea, un chiriaş oarecare e suspectul de serviciu şi are ceva timp de petrecut pînă cîştigă bunăvoinţa cîtorva tanti de pe scară, adunate împreună în secta celor care au un semn rotund în jurul unuia dintre ochi; semnul vizorului de la uşă. Pe bărbaţi îi recunoşti, ca făcînd parte din lumea asta, după salutul milităresc: „Să trăiţi!“. Majoritatea sînt acum la pensie, fabricile în care au fost aduşi să muncească s-au cam închis. Împreună împletim lumea pestriţă a oraşelor româneşti.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la SBS media broadcasting Romania.
