Cocostîrcile
Era foarte zgribulită. Părea îmbrăcată într-o hăinuţă precară, scurtuţă, pe care o strîngea înfrigurată pe lîngă trup. Spun „părea“ pentru că nu purtam ochelarii de vedere în noaptea aia. (Mă rog, nu prea îi port defel.) Ieşisem din tura de după-amiază în radioul unde lucram atunci, tură care se termina pe la douăsprezece noaptea. Era un noiembrie ostil, o noapte cu burniţă piezişă, aşteptam taxiul şi mă uitam între timp după cîteva ferestre cald luminate ale caselor din jur. (Îmi venea să mă ridic pe vîrfuri şi să mă uit în sufrageriile oamenilor.) Şi atunci am văzut-o pe fată undeva la vreo 10-15 metri de mine, pe acelaşi trotuar.
Taxiul a ajuns între timp, a oprit lîngă mine şi, înainte de a mă urca, i-am făcut un semn fetei să-l împărţim. Din cîte îmi dădeam seama – mai mult din limbajul trupului – fata nu părea a pătrunde semnificaţia gestului creştinesc pe care îl făceam. Gest pe care l-am dublat strigînd răsunător: „Merg spre Moşilor, vă ajută??“. Fata tăcu şi-şi strînse mai tare hăinuţa pe ea.
Am ridicat din umeri şi m-am suit în maşina caldă. Şoferul mă aştepta întors peste scaun cu un rînjet larg pe toată faţa: „Păi, ce faceţi domnişoară, vreţi s-o luăm şi pe Coca cu noi?“. Ce Coca, care Coca, nu ştiu nici o Coca. „Păi, domnişoară – continuă şoferul care nu încetase a rîde mînzeşte, asta e din alea. Le-a gonit pe fetiţe de pe intersecţia cu Magheru şi s-a mutat cocostîrcile acilea, pe Maria Rosetti.“ Aha. „E din alea“, cu un clipit din ochi şi cu capul azvîrlit un pic pe spate, însemna „prostituată“ în limbajul taximetristului meu. Mi-a fost milă de biata fată. Cine ştie cît o fi stat acolo afară, în frig, în noiembrie ăla burniţos.
Cumva, fetele astea m-au însoţit cam peste tot. Îmi aduc aminte şi acum o scenă cu iz fellinian, pe şosea, la intrarea în Cluj. Trei prostituate îşi fluturau fustiţele spre toate maşinile care intrau sau ieşeau din oraş. Cea mai înaltă dintre ele, în ciorapi de plasă negri pe nişte picioare de rugbist, să fi avut la vreo patruzecişibine de ani. Avea o coamă roşie, scurtă şi stufoasă. Rîdea cu toată gura, era oribil de ştirbă. În mersul maşinii ne-am făcut cu mîna. Hohotea de-i săreau cupele de la sutien, rîdea de parcă toată lumea era a ei şi lumea aia a ei era o lume bună. Rîdea şi dănţuia pe marginea drumului. Aşezată în genunchi pe banchetă, m-am uitat după ea prin luneta din spate a maşinii pînă a rămas un punct mic, roşu, săltăreţ. Părul ăla de un roşu turbat. De fete n-am scăpat nici pe strada unde locuiesc acum. Vin la lucru în jur de 8-9 seara într-unul din aşa-zisele saloane de „masaj“ aflate la limita legalităţii. Se strîng vreo cinci-şase şi aşteaptă ca nişte cîini bătuţi la poarta casei, pînă apare plăvanul care le păstoreşte să le deschidă. Sînt tinere, unele sînt chiar frumoase, sînt îmbrăcate în vinilin şi plastic roz. De pe urma lor cîştigă un lanţ întreg de persoane: de la bell-boy-ul de la hotel care îşi informează muşteriii unde e loc de distracţie prin Bucureşti, la taximetriştii care primesc un comision pe numărul de clienţi aduşi, şi, bineînţeles, plăvanii-patroni care nu se sinchisesc să le dea acestor fete măcar o cheie, să nu aştepte în stradă. Ăia care cîştigă bani de pe urma lor se poartă şi cel mai urît cu ele. Gospodarul muncitor le aruncă un „curvele naibii“ din colţul gurii şi-şi trage copilul pe celălalt trotuar. „O muncă cinstită n-aţi face!“ Sărăcia, ignoranţa şi lipsa de carte iau multiple forme. Se întrupează poate în vecinul Petrică alcoolic şi dezabuzat, sau se întrupează într-o „curvă“. Potrivit legii însă, copilele astea nu există. Există însă pudibonzi, credincioşi, făţarnici şi profitori.
Am simţit-o pe pielea mea. Casa în care stau e fix vizavi de acest salon de masaj. Cînd iau un taxi şi-i spun şoferului adresa, îi întîmpin deja privirea uleioasă în oglinda retrovizoare. Crede că sînt una „din alea“. Şi dă a se comporta ca atare. Ca un porc, adică.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
