Cuiul din bancă
Femeia îmbrăcată în uniforma personalului de pază ieşise deja de vreo două ori la o ţigară. Să fi avut cîţiva ani peste 50, părul blond, tuns scurt dezvăluia la rădăcini o brunetă sănătoasă. Trupul ca o pară îi era încins la mijloc cu o centură de Rambo de care atîrnau – cred – un baston de cauciuc şi un spray cu piper. Stătea acum cu spatele somptuos la clienţii înşiraţi ca vrăbiuţele, care pe cele cîteva scaune, care în picioare rezemînd pereţii căptuşiţi cu sticlă mată, ai băncii.
În şirul de vrăbii (tăcute) care îşi doreau un credit sau care-şi plăteau oareşce obligaţii, mă aflam şi eu de mai bine de douăzeci de minute. Locul era bun, eram prima în rîndul format la vreo doi metri de „consultantă“, ocupată deocamdată şi ascunsă de spatele voinic al unei cliente care părea să-i fie o cunoştinţă apropiată. Aşteptarea devenise dureroasă. Sosise momentul în care ţi se face brusc cald, în care te mănîncă ceva îngrozitor în talpă şi tu porţi bocanci. Era precum aşteptarea disperată din supermarket în spatele cuiva care scoate din coş miliarde de produse. Care, spre final, ţipă spre soţ să se ducă repede după un borcan de bulion. Care, la final, cere ţigări aflate la altă casă. Iar, la finalul finalului, i se termină casieriţei hîrtia din aparatul de marcat. Cam aşa era aşteptarea mea. Iar răbdarea – din ce în ce mai puţină. În fine, în momentul în care mă pregăteam să mă retrag definitiv, consultaţia se termină şi sînt invitată pe unul dintre cele două scaune din faţa biroului.
„Bunăăăă ziuaaaa şi vă mulţumesc că aţi avut atîtaaa răbdareeeii“ – răsună vocea unduios zîmbitoare a consultantei pentru credite. Doamne, sfinte Dumnezeule! Jesus Maria! Aţi angajat-o pe Mary Poppins la pensie, o Poppins cu un stomatolog foarte prost? Femeia nu era de pe lumea asta. Mi-am plecat ochii căutînd febril nimic în geantă, doar să-mi iau un răgaz şi să-mi recompun o faţă serioasă.
Personajul avea un soi de coc victorian semicărunt din care-i ieşeau tot felul de antenuţe de păr rebel. Tremurau uşor în aerul recirculat al încăperii. Ochii mijiţi pînă la nişte fante extrem orientale din cauza unui zîmbet lung. Zîmbetul tăiat drept, parcă cu briceagul, de la o ureche la alta. Dinţii croiţi parcă din tipul ăla de ciment vechi cu pătuţe albe şi gri. Pulovăraş tricotat, bluză cu jabou. „Nu-i nici o problemă, zic, m-ar interesa să facem o simulare de credit, mă gîndesc să fac un împrumut.“ „Aa, zice, siiiigur, aveţi un CNPeeei (cod numeric personal)?“ Totul rostit prin zîmbetul torturant, tăiat cu briceagul. „Evident“, zic, apucîndu-mă să mă scobesc după buletin (nu l-am reţinut niciodată). „Darrr datele firmei unde lucraţi, le aveţiiii…?“ se lăţi mai departe zîmbetul. „Ce date, nu vreau credit acum, zic, îmi trebuie numai o simulare, vă rog“, răspund. „Nuuu, zice, că nu pot introduceeei în programul de simulareee fără datele firmei.“ Era prea mult. Era a patra bancă în care călcam în ziua aceea; în nici una nu mi se mai ceruseră datele exacte ale locului de muncă, doar pentru o simulare.
„Lăsaţi, zic, uitîndu-mă undeva în spate, pe lîngă urechile ei, o să revin eu cu toate datele.“ „Darr staaaţi, nici măcar «cuişorul» nu-l ştiţi?“ Cuişorul?? Probabil că-mi ieşiseră ochii din cap a mirare.
„Cuuiul“, zise înclinînd uşor din cocul montant. „Codul Unic de Înregistrare“ mi se lămuri instantaneu în cap. Zîmbetul ei plutea în toată banca precum cel al pisicii de Cheshire, încadrîndu-i dinţii ca cimentul. „Nu, nu, vă mulţumesc, o să revin.“ M-am ridicat a pleca. Aud din spate, în timp ce mă îndreptam spre uşă „Vă aşteptăăăăm!“. Nu m-am mai uitat înapoi. Sînt convinsă acum că am deschis în acea dimineaţă de joi o uşă spre altă lume. Care a dispărut – pufff! – imediat ce am închis-o. La ideea de a lua un credit n-am renunţat. Mi s-a înşurubat ca un cui în cap.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
