Iubesc oraşul - despre mirosurile Bucureştilor

Mai ales vara. Mai ales cînd vii din altă Europă şi oraşul te pălmuieşte, fără fineţuri, cu cele mai contradictorii miresme şi miasme. Jap-jap! Una după alta, fără contenire, scatoalca olfactivă te lasă uşor confuzat, cu o vagă durere de cap şi cu nostalgii după salata de vinete a mamei la o simplă traversare de la periferie spre centru. Împletite, tocanele bătăioase, cu ceapă iute de la ferestrele larg deschise ale bucătăriilor din blocuri şi apoi mustind adînc prin părul şi hainele gospodinelor din metrou. În partea din faţă a tramvaiului 28, în care s-a strîns un grup de pensionari fără a se cunoaşte unul pe celălalt, dar aflat, evident, într-o legătură intimă a aceloraşi şifoniere muncitoreşti de ani ’50-’60 cu hainele „bune“ naftalinate, o încrengătură umană aidoma-mirositoare adunată instinctiv sub semnul recunoaşterii crengilor de salcie (şi, mai nou, palmier), într-o zi ploioasă de Florii. În grup, o băbuţă gureşă, sprintenă ca o pasăre mică, vorbea de iubirea de semeni printre cîteva cioturi de dinţi, aruncînd priviri repezi şi căutînd încuviinţare de la un popă aşezat cu două scaune mai în faţă. Băbuţa mirosea a metal umed şi, desigur, a naftalină. Popa, aşezat cu două scaune mai în faţă, o pune la punct violent şi-i zice ceva de „sminteala“ care vine cu iubirea necondiţionată: „omosecsualii ăia“, zice popa. Popa, cu o codiţă alb-gălbuie sub potcap, mirosea a pupături de mîini şi a anteriu neaerisit.

În apărarea bătrînei, sare un unchieş aghesmuit-gata catalogat, de regulă, drept „boschetar“ în eternul palton iarnă-vară. Nu vreţi să ştiţi cum mirosea unchieşul. Şi cu toţii, împreună, împleteau un halou de mirosuri, o bucată de suflet a mahalalei Bucureştilor. Un alt suflet urban înmiresmat bîntuie zona care începe cu Hala Traian, Avram Iancu şi Austrului pînă mai dincolo, spre Mîntuleasa din cărţi. Din curţi interioare insalubre ale unor case odinioară tihnite, păzite de imitaţiile negustoreşti ale unor cariatide boiereşti iese, ca un pumn în plină figură, mirosul repezit de urină. Din demisolurile locuite şobolăneşte miroase a lemn putred, a saltele mucegăite, a bebeluşi de lapte şi a parfum ieftin de tîrfet. Din casa cu geamuri înalt-deschise, de unde se aude pe la 9,00 dimineaţa acelaşi solfegiu şcolăresc de pianină veche, proaspăt acordată, miroase – à la Ionel Teodoreanu – a perdele abia spălate, a parchet vechi şi a petrosin. (Din aceeaşi casă am auzit - într-o duminică, de prînzişor – acoperind clinchetul vechii pianine, coloana sonoră din „Rocky“). În tandem, după oboare de mezelic, pîine proaspătă şi dero a alimentarei de cartier şi două case mai sus, adie, printre muşcatele din geam, canasta lipicioasă a lui tante Rozi. Tante Rozi, dimpreună cu Erika, Neti şi cu Sofica miros a mătuşi şi bunici pudrate şi parfumate cu un soi de gel înmiresmat, de găsit în mici recipiente de porţelan albastru pe care dănţuiesc nimfe şi efebi. Şi a mănuşi de aţică. „Medelenismul“ de tîrgşor e rupt mai apoi de casa nouă cu o curte nouă care miroase precum un interior de maşină nouă. Un Lexus, poate. Bucureştiul miroase în mai, pe alocuri, a tei şi din vară pînă-n toamnă a gunoi rînced, a scursură de pepene verde, a ardei copţi cu zvîcniri oţetate, a rufe întinse la uscat, a dude şi corcoduşe strivite, a asfalt încins, udat semicircular, gospodăreşte, din uşa magazinelor cu poşete de două mii de lei de pe Calea Victoriei. Bucureştiul mai miroase pe alocuri ca la Londra şi, încă mai pe alocuri, ca la Amsterdam.

Bucureştiul miroase a ce vreţi dvs. cînd vă e dor de oraş. Pentru mine, de pildă, miroase ca în apartamentul muncitoresc al unei prietene mai mari la care am fugit vitejeşte două ore de acasă, pe cînd eram în clasa a III-a. Prin o mie nouă sute optzeci şi ceva. Adică dulceag-muced, a ciorbă şi biscuiţi. Amintirea asta e biscuitele meu proustian. Sau invers.

Selma IUSUF este jurnalistă.