Gafe mici și mari
Oricine le-o fi făcut. Şi cînd spun „gafe“ mă gîndesc şi la seria de mici accidente caraghioase care, la momentul respectiv, devin strivitoare şi de un penibil absolut pentru bietul făptaş. Amintirea lor devine atît de chinuitoare că va fi îngropată adînc în memorie şi va fi rechemată numai şi numai cînd mizerabila şi torturanta jenă se va fi ostoit puţin. Salată între dinţi cînd te duci la un interviu şi te dai inevitabil deştept, o fustă căzută definitiv în mijlocul bulevardului Magheru, un copil mic, urît, despre care spui că-i urît, de faţă cu părintele nebănuit, un imens geam, proaspăt spălat (invizibil, deci) în care intri cu mare demnitate încercînd de fapt să ieşi dintr-un local foarte aglomerat.
O întîmplare din facultate a rămas o bucată de vreme de nepovestit. Ca mai toţi studenţii la filologie, făceam practică pedagogică la liceu. Aveam de predat, pare-mi-se, „Moara cu noroc“ la clasa a X-a. Protocolul era complet; studentul îşi lua catalogul din cancelarie ca un om mare şi se ducea la clasă. Am făcut acelaşi lucru pătrunsă de importanţă. Elevii erau încă în pauză. Am ieşit din cancelarie ducînd catalogul regulamentar sub braţ şi, în secunda următoare, împiedicîndu-mă, am măturat într-o foşneală de hîrtii, haine, genţi toată scara şcolii de sus pînă jos. Pe burtă. La lecţia aia despre clasicul Slavici şi improbabilul Lică Sămădău a vrut să vină toată şcoala.
O serie aparte de amintiri producătoare de tot soiul de jene pare a fi colecţia de fotografii din adolescenţă. Nu cunosc pe cineva care să nu încerce să le ascundă. Desigur, atunci cînd diferenţa faţă de starea actuală în care se prezintă respectivul e una uriaşă.
Mai deunăzi, răsfoind un album dintre multele pe care le păstrează mama, am rîs cu lacrimi. Fotografii din miezul anilor ’80. Ce balamuc fovist! Ce năzbîtie de plastic! Cît sclipici în miezul zilei! Mă văd împreună cu colegele din „Zoia“ (acum Şcoala Centrală) pe băncile din Grădina Icoanei. Probabil ajunul unei petreceri. Umerii disproporţionat de vătuiţi ai sacourilor (blazere) fac din fetele firave tot atîtea instanţe caricaturale de Olive costumate în Popeye. Păduri, lujere şi încrengături de cercei de plastic, masivi, coloraţi nebuneşte le lungesc lobii urechilor. Freza fiecăreia, o Madonna wannabe. Părul tapat, înfoiat şi dat cu fixativ (în lipsă, apă cu zahăr) e ars de perhidrol. În el se încîlcesc bentiţe de dantelă neagră brodate cu bobiţe de sticlă colorată. Balerini de lac, cu şi fără tocuri. Brăţări din piele, din plastic, din tinichea. Feţele fragede fardate gros, ochii limpezi încercănaţi dramatic cu khol şi mascara. Şi atitudinea fetelor era pe jumătate ingenuă, pe jumătate jucat fatală. Un buchet de Cindy Laupere şi Pat Benatare de mîna a doua. Eu încercasem, se pare, un glam rock cu mijloace comuniste (micul trafic de haine din întreprinderi era înfloritor). Brusc, n-am mai rîs. M-am gîndit, curios, la cele cîteva mici penibilităţi personale, citind o istorie trăită de copilul Amos Oz. 8 ani avînd, evreu în Israelul anilor ’40 fiind, face o vizită împreună cu nişte rude la o bogată familie arabă. Era chiar înainte de izbucnirea violenţelor din Ierusalim, iar vizita – deşi amicală – era încărcată de extrem de multă tensiune. Fiecare neam dorea să arate că e paşnic şi civilizat. Amos e trimis în grădină să se joace cu ceilalţi copii. Vrea să impresioneze o mică arăboaică şi se suie în vîrful unui copac de unde începe să rotească periculos o bilă de metal legată de un lanţ. Lanţul se rupe, bila de metal îl răneşte pe micul frate al arăboaicei. Incidentul care, într-o lume obişnuită, ar fi fost povestit într-o cheie de mică notaţie de jurnal, cu umor, ia dimensiuni de conflict diplomatic. Nimeni din familie nu va mai pomeni nimic despre întîmplare. Se făcuse o greşeală impardonabilă. Nu era un simplu accident. Un joc de copii prefaţa acolo o dramă încă în desfăşurare.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
