Căzături de patrimoniu. Bucureşti, 6 aprile 2010
„Primarul Neculai Onţanu a sesizat, marţi, Inspecţia de Stat în Construcţii, precum şi Primăria Capitalei, în legătură cu prăbuşirea unui zid al casei din Calea Moşilor 106, iar cei patru proprietari ai imobilului au fost amendaţi cu 7000 de lei. Clădirea respectivă era inclusă în lista imobilelor aflate în clasa I de risc seismic, motiv pentru care avea montată bulină roşie, bulină care a dispărut între timp. În culpa proprietarilor, care au manifestat dezinteres pentru soarta clădirii, se mai reţine şi faptul că respectiva casă era ocupată abuziv de două familii, care din fericire nu au avut de suferit în urma accidentului.“
Numele meu e Bucureşti. Sînt un oraş condus ani de-a rîndul de găşti de profitori şi de indolenţi. Deseori, noaptea, cînd e mai multă linişte şi-mi pot auzi propriile gînduri, cînd în măţăraia de clădiri din burta-mi chiriaşii dorm somn de proletar, de intelectual, de student, de taxatoare la metrou sau de activist al oraşului, îmi aud zidurile scheunînd, acoperişurile urlînd căscate la lună, ţevăraia peticită icnind, coclind, răbufnind. În Berzei şi Matache o vegetaţie deasă îmi mănîncă spornic tenul pătat, un tartru agresiv îmi mănîncă gura, odinioară frumoasă. Oasele mele se prăbuşesc în sine pe Maria Rosetti. Artrita şi guta îmi mănîncă încheieturile pe Traian. Sînt victima perfectă. Drept e, şi eu mă complac, prefer să-mi trec mîna uşurel peste zidurile rănite cu urîte răni (cărămida rînjindă la vedere) şi să mă uit pentru a o suta oară la Hoţii de biciclete. Ah, neorealismul italian! Dar, vedeţi, divaghez. Mi s-a lăudat atît aura interbelică, s-au scris atîtea cărţi noi din care mustea nostalgie pentru perioada aia, iar înainte de asta amărîtul ăla – bietul Ioanide – mi-era arhitect, lunaticii lu’ madam Bengescu mi se plimbau la Şosea, fete de porţelan cu harta albăstrie a delicatelor vene desenate pe tîmple îmi tîrguiau fondantele de la Capşa, ne băteam cu flori, ne mureau prostituatele de sifilis, iar tîrgoveţii construiau şi ei, pe atunci, orori cu imitaţii de ipsos. Acum? Acum casele mele cad direct în stradă pe şinele de tramvai. Din ruine se vede – lipsită de pudoare – salteaua pătată, averea de cratiţe şi oale, de hanţe vechi, cutii, arcuri şi antena-satelit a locuitorilor mei rătăcitori. Sînt bubos. Sînt fals. Sînt oropsit. Sînt hărţuit de indiferenţa sau de prostul-gust al primarilor şi sînt compătimit civic de ăia care oftează după mine de acu’ cincizecişiceva de ani. Păi, salvaţi-mă! N-am auzit pînă acum de nici un individ care a făcut închisoare pentru că a lăsat o casă de patrimoniu să se prăbuşească pur şi simplu. N-am auzit de la cei care pot face aşa ceva de nici o iniţiativă care să schimbe legi stupide sau incomplete. Ca aia care dă numai şapte mii de lei amendă pentru că ţi-ai lăsat casa de izbelişte. Păi, cît o primi la schimb proprietarul ăla cînd pe terenul cinic (dez)golit se va ridica muşuroiul corporatist? Ah! Să nu înţelegeţi că nu-mi plac clădirile de sticlă. Îmi plac. Îmi mai iau din aerul de Făurei. Îmi încîntă ochiul taioraşele şi poşetele care intră şi ies de acolo. Mă amuză costumele şi pantofeii dezarmant de noi cu bot ascuţit care le populează. Îmi plac clădirile de sticlă. Zic doar că am nevoie de nişte bun-simţ urbanistic la îmbinări.
Sau poate o fi vina mea. Asurzit de muzici, orbit de beculeţe petrecute prin copaci, de fîntîni arteziene costisitoare care nu scapă neam de acelaşi aer provincial, cocoşat de rîs la văzul figurinelor croite din boscheţi, uimit de salba de vile din plastic de la Pipera, poate e vina mea că nu mi-am luat seama. Şi atunci, gras şi slab, famelic şi îmbuibat, urît şi frumos mă clatin mergînd înainte. Flutur ca o muiere despletită din stîlpii mei de telegraf cu viscere grele de cablu, respir umed şi călduţ prin gurile de canal deschise (semnalizate cu o creangă), trăiesc cu locuitorii mei – în mine – la două camere în Drumul Taberei şi în Pantelimon. Numele meu e Bucureşti. Sînt important. Mă văd de pe Marte.
