Je vous déteste, monsieur Montignac!
Într-una din serile trecute, ne-am recunoscut în supermarket. Fără să ne fi văzut niciodată, fără să ne fi vorbit vreodată, am ştiut, instinctiv, că facem parte din aceeaşi sectă. Secta femeilor încercănate, nervoase peste măsură, hămesite, grupul celor care visează noaptea cartofi prăjiţi, aurii, cu şniţel. Dietistele.
Femeile astea chinuite sînt de văzut la rafturile cu pîine integrală sau cu diversele înlocuitoare de pîine normală: turtiţe odioase de orez expandat, plăcile de gresie ale unor conglomerate de cereale sănătoase menite să susţină diverşi creveţi (aşa era poza de pe ambalaj) şi alte asemenea. Vînează brînze de vaci cu grăsimi zero, margarine, şi nu unt, broccoli, şi nu cartofi. Pentru mine era prima seară cînd luasem hotărîrea nobilă de a începe să mănînc sănătos şi de a da jos vreo două-trei kilograme. Mă chinuia o foame mistuitoare după o zi întreagă la muncă şi mîncat mai nimic. Mă şi documentasem temeinic înainte. Prietena mea, Ioana, îmi trimisese ghidul acestui faimos domn Montignac şi înţelesesem cîte ceva despre „glucidele rele“, „lipidele bune“, fructe, zaharuri şi alte aiureli. În mînă aveam lista cu glucidele rele şi alea bune, în suflet purtam hotărîrea aprigă de a-mi revoluţiona viaţa, dieta, viziunea asupra lumii.
Mă repet acum – mi-era o foame cosmică, aş fi mîncat diverse chestii direct de pe raft. Bine zicea cine zicea „să nu te duci flămînd la supermarket!“. Vei sfîrşi cu un coş plin cu dubioşenii nesănătoase. „Un orez!“, îmi zic în gînd, crezînd că aşa voi rezolva repede problema. Desigur, nu orez alb, ci orez brun, integral. La raft, umăr la umăr cu una ca mine, am studiat ambalajul orezului integral aşezat – chinuitor – lîngă un basmati delicios. „Pentru o gătire mai rapidă puneţi-l la muiat cu 12 ore înainte“ – zicea ambalajul. Ei nu, zău? Gătire rapidă? Simţeam uşurel cum încep să mă enervez. Mie mi-era foame acum! M-am îndreptat foşnind agitată din lista cu „glucidele rele“ spre raftul cu paste. Tagliatelle cu ou, fără ou, cu spanac, penne, fusilli, farfale; toate formele şi împleticiunile de paste posibile. Nicăieri paste din grîu integral. Alea maronii, neapetisante, ca un găinaţ de guguştiuc de care, altădată, mă împiedicam tot timpul. Nu mai erau. Zero, nada, duse. Jefuise secta hămesitelor totul. Glucidele rele s-au făcut ghemotoc în pumnul meu deja fremătînd de înciudare.
Mi-era foame, eram în pragul unei crize de nervi, mi se făcuse brusc cald, aşa că m-am dus să mă răcoresc prin zona lactate-mezeluri şi alte congelăciuni. De pe diverse cutii rînjeau la mine cu dinţi de măsline diverse pizze crocante. Ştrudele aurii unduiau şolduri plinuţe, pateuri cu spanac şi brînză se înşirau vesele şi mă chemau cu glasuri mici, clopoţitoare, îngheţate bune să te ducă în Nirvana se revărsau cremos, untos, caramelos, brobonite pe capac. Am fugit la legume.
M-am uitat descumpănită la broccoli-ul coafat cu un permanent mic, la pălăriile champinioanelor, la fustele ţelinei, la cleveteala morcovilor, la ruccola îngrămădită în cutii, la cepele foşnitoare. (Pe bonomii cartofi i-am ignorat.) Legumele alea bune ale lui Montignac. Ciudat, îmi plăceau înainte, acum le uram. Le uram cu patos. În jurul meu foşgăiau alea ca mine, dietistele. Băgau în punguţe fasole verde, conopide, vitamine.
Am băgat „glucidele bune“ în buzunar. M-am îndreptat spre „congelăciuni“. Am pus mîna pe o pungă mare de cartofi gata feliaţi. Am mai pus mîna pe o cutie cu fish fingers, batoanele alea de peşte pané. (Peştele, zice Montignac, e foarte bun. Dar la grătar. Nu pané. Ei, musiu, iaca numa atîta concesie am putut face!) În cursa mea nebunească am agăţat din mers şi patru cutii de cremă de zahăr ars. Două Amstel. M-am uitat triumfător la dietistele hămesite. La revedere, doamnelor! Aşa se petrecu prima mea zi de dietă. Dar, promit, după Anul Nou mă apuc. În rest, domnule Montignac, despre morţi numai de bine.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
