Ce face un orăşean la ţară
Era la apus. Pe şoseaua care desparte şirul de case a apărut, cu soarele-n spate, o formă negricioasă care a început a creşte cu repeziciune. Pămîntul porni să se cutremure amarnic şi un geamăt profund, răscolitor de vintre, crescu odată cu arătarea. Cerul clocotea roşu, frunzele copacilor erau încremenite. Am fugit dureros de încet, ca prin miere, spre una din porţile mari, mute şi ferecate, ţipînd pe tăcutelea, cu inima trosnind dureros în piept. Am încercat încuietoarea grea. Forma întunecată creştea mai abitir. Am încercat, iar, încuietoarea grea. Doamne Dumnezeule, deschide-te! Un leşin moale prinse a mă învălui ca o iederă otrăvită şi dulce, în acelaşi timp. În satul Rîuşor se întorcea ciurda de la păscut.
Arătarea neagră, o bivoliţă, trecu în galop pe lîngă mine. Eu am rămas uitîndu-mă viţeleşte la poarta pe care încercasem s-o deschid. „Drigana“ – căci aşa le spune la bivoliţe în zona Făgăraşului – avea viţel rămas acasă şi d-aia zorea aşa. Mi-a explicat un bătrîn care-şi aştepta şi el vitele la poartă. Care au început a şirui domol, mugind cînd şi cînd şi lăsînd balegi moi şi călduţe pe stradă.
Împărţite cu satîrul (ca atare despărţite de orice fel de subtilităţi şi nuanţe), două sînt raportările unui orăşean faţă de viaţa la ţară. Una în care respectivul se va mira de tot şi toate, se va băga vitejeşte să facă muncile de prin grădină şi va cădea lat şi insolat după cinci minute de dat haotic cu sapa. În a doua, respectivului îi vor displăcea tot şi toate, îl vor dezgusta danturile prăbuşite, hainele ponosite, alcoolismul şi violenţele în familie. Care, într-o comunitate mică, devin cu atît mai evidente. La el în oraş, toate realităţile astea se mai diluează. În fine, despre prima categorie aş vrea eu să vă povestesc. Orăşeanul ăsta are o dragoste nemăsurată şi destul de abstractă pentru spaţiu, iarbă, mirosul roşiilor rupte din vrej şi pentru găini. În adoraţia lui livrescă însă, spaţiul n-ar trebui să fie teribil de sălbatic şi nemăsurat, iarba n-ar trebui să conţină tot felul de gîngănii, frunzele de roşii să nu producă alergii şi găinile să facă ouă pe tăcutelea. Doar cîteva zile (nu mai mult) sînt numai bune pentru ca acest soi de orăşean să trăiască la ţară iluzia „medelenească“ a frumuseţii rurale. Se va trezi în toiul nopţii ameţit literalmente de atîta linişte. Ridicat în capul oaselor, se va gîndi un pic la posibilitatea unei dezvoltări a poveştii înspre un „Texas Chainsaw Massacre“. Va rîde de unul singur în noaptea clară şi se va culca la loc. A doua zi îşi va bea cafeaua şi-şi va fuma ţigările afară, trăgînd adînc şi ostentativ în piept aerul curat. Va ajuta la treburile din curte. Va uda florile rîzînd în soarele dulce şi va uita de roşii. Gazda, zîmbind pe sub mustaţă, îl va lăsa să creadă că e nemăsurat de util şi va uda restul. Preţ de vreo două ore. Ideea de a găti un prînz doar cu ce culege din grădină îl va aduce în pragul delirului rustic. Se va uita scărpinîndu-se în cap după cartofi. Ce Doamne, iartă-mă, doar le cunoaşte bine frunzele. Va lua fiecare şir de vegetale la rînd. Cu foamea crescîndă şi privirea iuţită: roşii, ardei, dovleci, vinete, pătrunjel. Frunze de cartofi, ioc. Vezi bine, tulpinile se arseseră şi, în afara unor moviliţe discrete, nimic nu trăda comorile rotunjoare ascunse în pămîntul cald. Spre seară vor veni vecinii să-i vadă pe bucureşteni. Care cu roşii imense şi zemoase, care cu o supă de pui cu carnea roşie, care cu nişte zmeurată. Vor afla istorii din sat şi de ce a murit tanti Vica. Zmeurata va fi bună, noaptea – înstelată, oamenii – altfel şi buni.
Dar, după trei zile de dedulceală, grădina n-o mai uzi iar (toată) zîmbind, prînzul încropit de la zero nu mai e atît de amuzant iar vecinii îşi vor fi ostoit curiozitatea. După trei zile începe viaţa adevărată la ţară, şi toamna. Dar tu ai plecat deja.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
