Colegul dintr-a cincea

Era grăsan şi plicticos. Cel puţin aşa credeam noi, ăia popularii. Era cam ca dolofanul blonziu cu ochelari care sfîrşeşte urît în Lord of the Flies. Avea pian acasă, făcea meditaţii la germană şi era cel mai bun la geometrie. Noi, ăştia popularii, făceam schimb de casete şi aveam caiete de amintiri. (Totul se petrece înainte de 1989, pentru cei care se întreabă ce-i ăla un caiet de amintiri… sau o casetă.) Nici atunci, nici acum însă nu trebuie să azvîrli un cîrd de copii pe o insulă pustie, ca să vezi exemple de cruzime extremă într-o comunitate. 

Toate tipurile sînt reprezentate într-o clasă oarecare de şcoală. Există un lider (frumuşel, cu note mari cînd are chef, bun dansator şi aducător de cele mai noi gadgeturi), sînt apoi locotenenţii lui – loiali pînă la detronare, grupul de groupies care roieşte în jurul liderului, admiratoarele şefelor groupie, inadaptaţii (care ajung la maturitate Mircea Cărtărescu) şi grăsanii plicticoşi. Ciuca bătăilor. Băiatul mamei. Ăla care are cele mai bune sendvişuri din clasă – confiscate întotdeauna. Copilul ăsta suporta cele mai oribile chinuri. I se lipeau, pe neştiute, tot felul de hîrtii pe spate, i se punea piedică, era ciupit, împins, păcălit, lăsat singur la petreceri cu tort. La teze, toată lumea se aşeza strategic în jurul lui. La pauză era uitat. 

Am întîlnit deunăzi un şcolar – să fi avut nouă, zece ani – care se simţea mult mai bine în preajma adulţilor, decît printre cei de-o seamă cu el. De foarte mic, părinţii avuseseră grijă ca el să ia lecţii de engleză şi franceză. Miercurea, la bazin – înot. Joia – karate. Pian făcea oricum că era la şcoală de muzică. Avea copilul ăsta un program mai încărcat decît prim-ministrul. Nu mînca de la fast-food, nu era lăsat să bea deloc Cola, storceai din el numai supele clare şi consomeurile maică-sii. Cu monstruoşii broccoli era prieten de mic. Avea viaţa deja planificată pînă la facultate. Pe feţişoara mică şi albă plana permanent un aer de gravitate. Impulsiunile copilăreşti erau repede reprimate de doar o privire mustrătoare părintească. Dresajul era perfect, iar părinţii ăia erau culmea echilibrului domestic, a dozajului în tot şi toate, a bunei-cuviinţe dietetice. Ştiţi genul care vine din vacanţe din Provenţa şi-şi cheamă apoi amicii la seri tematice cu fotografii de la faţa locului şi coq au vin? De la întîlnirile astea se pleacă, de regulă, cu mici cadouaşe gen săpunele de lavandă sau cu mici borcănele de miere manufacturată local. 

Copilul ăsta a umilit într-o seară o grămadă de oameni mari. A venit la un moment dat cu un soi de puzzle care nu avea mai mult de nouă piese. Nişte figurine egiptene care se repetau într-o anume formă. Ne-a întrebat politicos dacă vrem să ne jucăm. „Haha! Doar nouă cartonaşe?“ Am stat o oră cu ultimele trei piese cîntărindu-le tîmp din ochi. Copilul ne-a scos pînă la urmă din impas, aşezîndu-le repede de-a stînga pieselor deja aranjate. Vezi bine, noi ne chinuiam să păstrăm odinea de completare – tot spre dreapta. „Think outside the box“ – zise puştiul la final. „Auzi mă, nu baţi şi tu o minge, nu spargi şi tu un geam?“ – zisei eu în gînd. Ei bine, copiluţul ăsta avea oareş’ce probleme de integrare la el în clasă. Nu rezona, în pauze, cu bezmeticii din clasă. E de-ajuns să fii un pic altfel ca apoi să te chinuie un pic majoritatea. Ia ascultaţi: 

„Pe vodă-l zăreşte călare trecînd Prin şiruri, cu fulgeru-n mînă. În lături s-azvîrle mulţimea păgînă. Căci vodă o-mparte, cărare făcînd, Şi-n urmă-i se-ndeasă, cu vuiet curgînd, Oştirea română. Cu tropote roibii de spaimă pe mal Rup frîiele-n zbucium şi saltă; Turcimea-nvrăjbită se rupe deolaltă Şi cade-n mocirlă, un val după val, Iar fulgerul Sinan, izbit de pe cal, Se-nchină prin baltă.“ 

Ghici cine era alergată cu linia pe post de paloş în recreaţie. Poezia asta a lui Coşbuc a fost coşmarul copilăriei mele. Şi nici măcar nu făceam pian acasă. 

Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.