Ceva fin
(a nu se citi dacă vreţi să vedeţi ultimul film al lui Woody Allen)
N-am de gînd să-mi dau cu părerea despre film. Sînt alţii, mult mai pregătiţi şi mult mai în temă, care au făcut-o. Aş vrea însă să împărtăşesc cu dumneavoastră cîteva observaţii despre public. A fost într-atît de savuros că mi-am depăşit lejer enervarea şi senzaţia acută că am pierdut timpul cu un Woody Allen obosit. Totul a început cu foiala de dinaintea proiecţiei. Se petrecea la Studio, biletele erau fără locuri. Te aşezai unde-ţi poftea inima. 8 seara, zi lucrătoare, dar filmul nou şi numele micului nevrozat newyorkez au umplut sala. Lume mai degrabă tînără, hip. Un băiat cu pantaloni mulaţi, verzi, cu o sacoşă de pînzică pe care scria MoMA sau Tate a ridicat un rînd întreg de două ori în picioare pînă să găsească cel mai bun unghi de privit. Ar fi vrut să se mai ridice şi a treia oară, dar un şir de priviri ucigaş-civilizate l-a ţintuit, în cele din urmă, locului. Două fete sprinţare şi-au lăsat eşarfele pe două scaune şi apoi au dispărut iremediabil. Au apărut la final rîzînd din toată inima să-şi recupereze cîrpiţele. Găsiseră locuri mai bune. Scaunele ocupate de eşarfe şi rămase goale au fost jinduite de mulţi.
Filmul se urneşte uşurel, lumea din sală, trecută prin Paris, mai oftează răstimp atunci cînd i se pare că recunoaşte cîte o stradă. Nu reţin dacă în imagini a apărut şi Les deux magots, căci, vă jur, toată sala ar fi oftat probabil în cor şi din rărunchi. În fine, personajul principal (un Owen Wilson corect) păşeşte la miezul nopţii – o Cenuşăreasă literată urbană – în bucla spectaculoasă de timp, populată de crema artistică de la o mie opt sute şi ceva. Ne prindem pe rînd, noi – spectatorii – şi personajul, că Scott Fitzgerald şi nevastă-sa sînt vii. Iar de aici pornesc hohotele de recunoaştere. Gertrude Stein. Haha. Aflăm împreună că Adriana (frumoasa Marion Cotillard) e amanta lui Picasso. Iacătă-l mai încolo. Rîsete. En passant, Adriana pomeneşte că l-a iubit şi pe Braque. Rîsete în sală mai abitir. În momentul în care în acţiune apare şi Dalí (năsosul simpatic, Adrien Brody), sala deja horcăie. E atît de reconfortant să recunoşti chestii! Cît de bună e o carte care te reconfirmă interior! Cît de familiar, filmul! Două secvenţe mai încolo, o pauză în reacţia publicului. Un mititel cocîrjat, negricios şi bărbos la o masă. Auzeam frămîntarea interioară din public. „Zi, îmi stă pe limbă.“ Negriciosul se recomandă: Lautrec. Hăuleală în sală. Apare scurt Man Ray. La ăsta nu rîde nimeni. În fine. Filmul s-a dus din – iertat fie-mi englezismul – name dropping în name dropping, din clişeu în clişeu, şi toată lumea a fost fericită că a călcat pe terenuri cunoscute. Fără unghiuri întunecate, fără referinţe obscure, ne-am simţit cu toţii bine ca într-o supă călduţă.
Sigur că e de preferat un asemenea public celor care vorbesc la telefon în timpul filmului, celor care comentează tare şi inoportun orice, celor care-ţi varsă în cap varianta XXL a unui recipient cu floricele în unt. Oricum, p-ăştia, de regulă, nu-i prinzi la un Woody Allen. Însă, cu iertare să-mi fie, nici leşinurile artistice pentru nimic nu-s teribil de simpatice. Măcar o porţie de rîs sănătos ca reacţie la snobăreala asta pîcloasă ar fi de îngăduit. Admiraţia reconfortantă. Calificativul „adorabil“. Ţopăiala intelectuală. Privirile complice.
Un public mult mai simpatic a fost de văzut la unul dintre concertele în aer liber din faţa Ateneului. Am nimerit în mijlocul unor doamne în vîrstă cu mărgele. Ceva mai la dreapta, doi copii, elevi la o şcoală de muzică probabil, exersau pe tăcutelea şi pe furiş cu degetele în aer ce cînta artistul ăla pe scenă. Mai în spate, o grămadă de tineri în picioare s-au foşgăit scurt, apoi i-a prins muzica. Un tată cu fetiţa pe umeri s-a refugiat mai într-un colţ. Copila se amuza atît de sincer că începuse să dirijeze ce se cînta pe scenă.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
