Singuri în metrou
„Mi-e egal.“ Send. Am întors repede privirea cam ruşinată de indiscreţia pe care tocmai o comisesem. Tipul lîngă care stăteam, tînăr, plictisit ca să mascheze ceva, acum înţelegeam ce. Şi-a băgat încet telefonul în buzunarul blugilor lăsîndu-se mult pe speteaza scaunului şi întinzînd un picior. Muşca răstimp din buza de jos sub care fremăta o bărbuţă ca o pană blonzie. La muncă nu era OK, asta îl părăsea acum. Trăgea de ultima brumă de bani şi pînă la salariu mai era mult. Bîţîia neîncetat piciorul de tremura tot şirul de scaune. Sau o fi fost doar mişcarea metroului. Căci în metrou eram, într-o singurătate ţiuitoare.
Să fi fost uşor trecut de prînz. Nimeni nu stătea în picioare, nimeni nu vorbea. Dincolo de uruitul vagoanelor, ici-colo – o tuse. Ne afundam într-un hău negru cîteva zeci de singurătăţi.
Era tipul în costum a cărui faţă căpătase o lumină olandeză rotundă şi aurie în lampa joasă de deasupra unei mese de biliard în weekendul abia încheiat. Singur cu prietenii băuse cîteva beri mici cu lămîie, fumase cîteva ţigări dulcege de foi (Hamlet), transpirase apoi într-unul din cluburile din centrul vechi şi ajunsese la două noaptea acasă cu miros de ţigară în păr. Lumina de veghe din hol – ca în copilărie – era aprinsă. Pe masa din bucătărie mama îi păstrase pe o farfurie cîteva şniţele – de acum sleite – acoperite cu o altă farfurie. Duminica lîncezise apoi într-o semimahmureală agasantă şi televizor.
Era studenta care se întorcea cu pachet de acasă de la gară. Înstrăinată nu de multă vreme, lăsase în oraşul ei apartamentul cu trei camere în care crescuse. Andreea mai lăsase în urma ei tocul uşii din bucătărie pe vopseaua gălbuie a căruia tata scrijelise cu pixul „A-2 ani“, „A-5 ani“, „A-15 ani“. Pînă cînd A a plecat. Acum ţinea pe genunchii uniţi cuminte o sacoşă rezistentă de rafie din care vălureau cînd şi cînd izuri de chifteluţe. Mîini îngrijite, ojică sidefie, inele ieftine de argint. Are examen la biochimie. „Peptide-structura chimică. Nomenclatura.“
Era domnul în vîrstă cu crampe la stomac. O mînă ofilită cu harta complicată a dîmburilor de vene ca nişte dealuri lungi strîngea de puloverul cu anchior mai jos de stern. O grimasă uşoară şi zigomaticul mare trage de colţurile buzelor ca atunci cînd rîzi. Acelaşi muşchi era aici responsabil de o evidentă durere fizică. Care venea şi pleca. Venea şi pleca. Domnul în vîrstă e văduv şi poartă încă verigheta subţiată pînă la un fir de aur care luceşte stins. Îşi găteşte singur cîteva feluri simple şi se pătează, constant (ca în tinereţe), pe cămaşă cu sos. Casa lui cu zugrăveala brumată e în bună ordine, dar pe mobile e praf. Masa din bucătărie găzduieşte un turnuleţ de medicamente. Pe zugrăveala din hol, urma dreptunghiulară, mult mai albă, a unui tablou recent vîndut. Era un nene burtos cu trening de plastic bleumarin şi cu adidaşi albi. Pe cap, o şapcă cu logoul unei firme nemţeşti de medicamente. Lanţ de aur scos peste tricou, brăţară de aur la încheietura unui antebraţ sănătos şi păros. Plecase din camera lui de cămin de nefamilişti să ducă o pereche de porcuşori de guineea unui văr. Porcuşorii foiau la picioarele lui într-o cuşcă măricică de metal aşternută cu rumeguş, din care se iţeau frunze de salată verde. Lăsa animalele la văr că pleca din ţară. De Camelia se despărţise după ce se logodiseră, ba şi pecetluiseră înţelegerea cu o petrecere asudată în familia ei. Mîncaseră ciorbe grele şi cărnuri uleiose. Dar nu mai era de lucru aici şi ea nu înţelesese. Despărţirea se petrecuse fără fasoane.
Mai era o doamnă cu un cîine mic în poală, un domn care mirosea a dentist, doi tineri cu firele căştilor înnodate sub bărbie mestecînd gumă cu privirile în gol şi cu mine. Ne uruiam singurătăţile ducîndu-ne departe, în burta unui hău negru, într-o după-amiază bucureşteană.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
