Ţară de şefi
Într-o firmuţă cu doi oameni, unul va fi şef, iar celălalt va fi adjunct. Într-o redacţie de ziar, radio, televiziune, şapte vor fi şefi, iar reporteri de teren vor fi, de regulă, ultimii veniţi. Puţini şi hărtăniţi. Între două persoane care strîng gunoiul pe stradă, una va şti mult mai bine cum se dă cu tîrnul şi o va spune răspicat. Într-o discuţie oarecare, unul va fi cel care ţine cheia adevărului şi va avea pretenţii de moderator.
Pare a fi atît de îndrăgită treaba asta cu şefii că, dacă nu îi ai, ţi-i faci. Sau te faci. Din categoria celor care-şi fac şefi vor fi, musai, chelnerii bătrîiori din restaurantele ratate. Alea tradiţional româneşti cu şiraguri de cepe pe pereţi, ştergare făcute fundiţă cu o farfurioară de Horezu la mijloc, piei de oaie dubios-uscate şi mese de lemn cu inimioare traforate. Un asemenea chelner-tataie va vorbi cu aproape toată clientela masculină spunîndu-i invariabil „şefu’“. (Femeile – oricît de coapte – sînt toate „domniţe“.) „Şefu’, da’ o ciorbiţă d-aia bună, acră, nu serviţi?“ Privirile se vor opri mieroase în fruntea celui întrebat. Nu în ochi, în frunte. Unii vor fi impresionaţi doar de persoane ceva mai mature care emană oarecare siguranţă. Lor li se va recomanda o mîncare aşezată, consistentă, picantă. O ciorbă de burtă „făcută azi“. „Cu smîntînică şi ardei.“ Ăla e şefu’ şi ştim cum să ne purtăm cu el. Imberbilor aiurea rătăciţi prin asemenea locantale nu li se recomandă nimic. Ăştia n-au stofă de şef. Şi trag de o bere patru ore.
Alţii care-şi fac şefi sînt prietenii mei, taximetriştii. Toate dispecerele vor fi „şefa“, cu varianta ludică „şefica“. Tot de la ei am înţeles că e bine să ai relaţii bune cu „fetele“ căci altminteri se fac că n-aud cînd bipăi să iei o comandă. Atitudinea fals subordonată se va transfera deseori şi asupra clientului. Asta pînă nu le spui că vrei să ajungi într-un loc care face sub 10 lei la aparat. Dar ia, nenică, taxiul din Berceni pînă-n Pipera! O să fii şeful suprem al comenzilor din ziua aia.
Comandanţi supremi, generali de armată şi şefi egali în grade sînt şi pensionarii de la bloc. Se vor saluta între ei doar cu un „să trăiţi!“, chiar dacă au făcut numai armata obligatorie de un an şi patru luni. Am văzut că salutul ăsta se ia şi la cei mai tineri, care n-au fost pifani nici măcar o zi. În fine, cei mai odioşi sînt cei care devin imediat şefi în faţa celor mai slabi, mai nevolnici, mai săraci, mai urîţi, mai sensibili, mai prost plătiţi sau mai prost îmbrăcaţi. Am întîlnit odinioară o cucoană care nu-şi mai încăpea în piele de atîta domnie ce dăduse peste ea. Teoretic era o persoană educată, citise cîte ceva. Ba chiar era înşelătoare la o primă vedere. Învăţase să facă conversaţie şi nu avea manifestări evidente de ţaţă primară. Ceva mai tîrziu, aflai că mîrlănia insuficient poleită o făcuse să-şi angajeze un soi de majordom. Îl îmbrăcase p-ăla în livrea şi-i pusese mănuşi albe peste mîinile ca lopeţile, de băiat de la ţară. Evident că avea şi o femeie care îi făcea curat. De care pomenea în orice conversaţie. Femeia devenea „fata aia“, în momentele bune, şi „zuza aia de Ana“, în momentele în care îi mai rătăcea ceva prin casa-muzeu scremut aranjată.
Era o variantă mai puţin caricaturizată a madamelor caragialeşti. Nu i-o fi trecut prin cap niciodată că cei care respiră nobleţe sînt în primul rînd empatici şi discreţi. Că nu poartă musai Rolexuri şi Vuittoane. Că poartă uneori chestii chiar mai scumpe, dar care arată de la distanţă ca ceasurile şi genţile noastre.
În fine, mărturisesc că şi mie îmi place şefia asta. Sînt şefa supremă la mine în bucătărie. Stăpînesc peste oale şi polonice. Arunc demiurgic în ulei încins diverse chestii care sfîrîie apocaliptic. Comand, cer, poruncesc. Mi se curăţă, mi se spală, mi se taie. Creez. Sînt Dumnezeul pastelor şi al supelor-cremă. Mă îmbăt cu putere. Iar cînd duc gunoiul, vecinul Petrică îmi zice invariabil „Ce mai face şefa?“. E atît de bine!
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss FM şi Magic FM.
