Dulcea sfîrîială
Presupun că nu interesează pe nimeni relaţia mea personală cu micii. Tubuleţele alea din carne tocată care se pun pe grătar şi se mănîncă. Va trebui însă să spun două vorbe despre relaţia asta înciudată între noi, pentru că am de gînd să vorbesc despre grătare. Nu întotdeauna cu simpatie.
Aş mînca mici dimineaţa, la prînz şi seara. I-aş mînca în convalescenţă, la cura de slăbire, în timpul unei crize de ulcer. La restaurante cu miliarde de stele Michelin, în bodegi de stradă (cu bicarbonatul din ei clăbucindu-mi gura), la cină cu regina. În cazurile astea pătimaşe, probabil că pasul firesc ar fi ca acel cineva să-şi cumpere un grătar. Să fie autonom, el cu micul lui. Un grătar din cele adevărate, care merg cu lemne şi cărbuni, nu plăcuţele teflonate de pus pe aragaz. Şanse sînt să-mi iau mai degrabă componente de MIG, şi nu un grătar. Nu că aş avea unde să ies cu el, dar chiar dacă aş avea, n-aş grătărui.
Relaţia asta de, cum îi zice, dragoste-ură, e veche. Pentru că am văzut grătarul făcut pe trotuare, în buricul oraşului. Pe balcoane de bloc cu chiloţi puşi la uscat în fum de frigărui. În şi lîngă cimitire. În ateliere auto şi în fabrici – grătare improvizate din diverse piese de metal, nituri şi gaz tras nu ştiu cum. (Recunosc, grătarele alea industrial-vintage aveau un aer artistic, de steam-punk, aşa.) Am văzut grătare în poieniţe umblate şi neumblate. Grătare la 8 dimineaţa cînd lumea abia făcuse ochi, grătare la buletinele de ştiri în zilele de sărbătoare. Grătare la lansări de candidaturi şi în campanii electorale.
Omul-cheie în toată treaba asta a cărnurilor rumenite va fi mai întotdeauna un bărbat. Stăpîn pe sine, va cunoaşte toate misterele pregătirii unui jar bun şi, mai apoi, a unor bucate bine pătrunse. În jurul lui vor roi mulţime de ajutoare. (Din mulţimea asta mă revendic şi eu.) Care vor spăla, curăţa, coji şi tăia diverse legume-însoţitoare ale numitelor cărnuri. Care îi vor pune la îndemînă cîte o bere rece gata deschisă. Ăla va învîrti – demiurg incontestabil al cefei de porc – hălcile, de pe o parte pe alta, va ostoi cu o mişcare simplă de udare cîte o flacără învoaltă care ameninţă integritatea unei cruste bine rumenite. Între ajutoarele generice ale creatorului, imposibil să nu se remarce şi o cucoană în pantaloni scurţi, cu burta revărsată, doar cu sutienul de la costumul de baie în partea de sus. E posibil să aibă şi o şapcă spălăcită cu „Neptun 86“ pe capul permanentat. E cea care a împachetat şi a pus în diverse castroane de plastic cărnurile condimentate şi piperate încă de acasă. Ea a avut grijă ca berea să fie rece, muzica – alături şi ca nici un copil să nu-l deranjeze pe Einsteinu cărbunilor din sfîrîiala cît se poate de nerelativă.
Nici tot instrumentarul implicat în grătăreală nu e de uitat. Începînd chiar cu grătarul: pe cărbuni, lemne, gaz sau electric. Clasic, de piatră, de lut, de inox, pliabil, purtabil. Doi grataragii într-o poieniţă îşi vor cîntări reciproc armele. După aia, tot instrumentarul de suport: cleşti, furci şi furculiţe, ţepuşe, vătraie sau ziare îndoite de aţîtat focul. Cănuţa ciobită cu apă lîngă. O perie cu coadă de răzuit slinul de după.
Am asistat (observator dinafară) la multe asemenea chermeze pe te miri unde. Am asistat şi am participat de asemenea la grătăreli cu prietenii; destul de demne, cred, pentru că nu le-am făcut nici pe trotuare, nici în poieniţe şi nici în balcoanele blocului. Pentru că, odată respectat minimum de confort al celorlalţi şi intimitatea mesenilor, cine credeţi că scocioreşte în jarul ăla şi trebuie neapărat să mănînce primul mic făcut? Zic că nu-mi place ideea de grătar şi mor de plăcere să mă joc cu focul ăla. Zic că imaginea munţilor de cărnuri cu grăsime îmi repugnă şi sînt cel mai vorace mîncător de mici din lume. Ce o fi asta? Oi fi un snob care o recunoaşte. Sper ca amicii mei să mă cheme în continuare pe la un grătar. Vin negreşit.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
