Singur acasă
Cei doi puşti erau în culmea agitaţiei. Şi a fericirii. Plănuiau ca mîine, după ore, să „bage un joc în reţea“ acasă, la unul dintre ei, pentru că părinţii erau plecaţi pînă seara tîrziu. Puştiul cu părinţii plecaţi era blonziu, slăbuţ, c-o alură de Pinocchio neprins încă. Prietenul lui era genul ăla de pufos cu obrajii încă plini de grăsimuţa copilăriei mici, îmbujorat peste măsură la gîndul nebuniilor pe care o să le comită cu amicul Pinocchio, mîine. La ieşirea de la metrou s-au despărţit în fugă cu rucsacii de şcoală săltîndu-le zornăitor în spate.
Le-am înţeles teribil de bine agitaţia şi fericirea. Cîteva ore de lipsă parentală erau şi pentru mine prilej de mare bucurie şi anticipaţie. Se putea explora, de pildă, marele şifonier care ascundea o grămadă de minuni – altminteri bine ştiute din explorări anterioare, dar nu mai puţin plăcute privirii, pipăitului şi purtatului. Puteai să mai chemi cîteva fetiţe din bloc şi să te faci prinţesă cu rochia de mireasă a mamei şi ducesă sau contesă cu alte cîteva pe care aceeaşi mama le purtase odinioară la diverse nunţi. Îţi puneai în picioare pantofii cu toc cu multe numere mai mari şi, cu un călcîi rozaliu pe undeva pe la curbura normală a tălpii de adult, ploncăneai ţanţoş prin casă. Erai oricum o mare doamnă: mănuşile albe din piele de căprioară ale bunicii, aproape noi, dar îngălbenite pe la margini de vreme, o pălărie de plajă cu boruri mari pe care erau prinse cîteva margarete pleoştite de pînză, multe mărgele răsucite pe mînă alături de brăţări ieftine, clinchetitoare. Ruj – o gură de copil purpurie, clovnescă. Pudră – întinsă pînă la rădăcina părului, o suspensie de abur fin pe mîţişorii străvezii ai pufului de pe obraji. Ojă – năclăită tremurat şi imprecis pînă peste pieliţele mici ale unghiilor tăiate din carne. Aşa, îmbrăcate în doamne, ne apucam, de pildă, să scriem reţete. Pe o coală tăiată lunguieţ aşterneam nişte mîzgălituri care se doreau a fi un scris de doctor. Sau ne făceam în casă o casă din pături aşternute peste masa din sufragerie. Se aduceau în culcuşul ferit perne, păpuşi care trebuiau să doarmă neapărat la prînz şi mîncare din frigider. Nevoia de adrenalină era împlinită prin aruncarea în capul diverşilor trecători cu felurite obiecte mici. Înainte de venirea părinţilor, te agitai să pui lucrurile în ordine. Mama se prindea. Vecinii te pîrau cu consecvenţă.
Mai tîrziu, la liceu fiind, tot chemai cîţiva băieţei şi fetiţe pe acasă. Umblai la licorile ascunse ale tatei. Şi la ţigările lui. Nişte muzică urla în surdină. Se făceau imense castroane de cartofi prăjiţi. Uleiul sărea peste tot şi era cărat în toată casa pe tălpile tenişilor. Nu mai erai o doamnă. Erai o rebelă semineînţeleasă. Aveai tricoul cel mai negru şi blugii cei mai rupţi. Şopocăiai cu cea mai bună prietenă şi scriai poezii mizerabil de triste. Scriai şi un soi de nuvele pastişate după autori sud-americani. Realism magic împletit cu tuşe proletare steinbeckiene. Între personaje, notari, grăjdari şi femei părăsite. Din acelea la care roşeşti profund sau rîzi clocotitor citindu-le la maturitate. Dacă părinţii lipseau cîteva zile, se făceau tot atîtea petreceri. În casă nu mai rămînea nimic de mîncare. Şniţelaşele lăsate de mama se terminaseră din prima zi, hăpăite cu apetit adolescentin de cîţiva băieţi cu coşuri despre care gîndeai că-s îndeajuns de cool. Ciorba se arunca. După plecarea lăcustelor, în casă mai era doar sare. Curăţai mizeria, aeriseai casa, aspirai covoarele. Mama se prindea. Vecinii te pîrau cu consecvenţă.
Mie una mi-e tare dor să mai fiu singură acasă ca în copilărie şi-n adolescenţă. Căci acum nimic nu-i mai este interzis unui trist adult. Vecinii nu mai au ce pîrî. Pantofii cu toc sînt ai mei. Eu îmi controlez părinţii dacă şi-au luat medicamentele. Ce mi-a rămas să-i mărturisesc mamei? Că am făcut o ciorbă?
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
