Mimoze de asfalt
Mimoza e o plantă cu flori mici, rozalii, care se chircesc imediat ce sînt atinse. Mimoză e şi domnişoara Crina Bunescu de la doi. Există de-adevăratelea în Bucureştiul ăsta şi nu e picată din vreun roman victorian.
Într-o bună zi, din bazinul hidroforului domnişoarei Bunescu aflat într-un luminator comun cu al vecinului, începu să ţîşnească apă ca dintr-o fîntînă arteziană. Primul care a văzut nenorocirea, şi care s-a temut să nu fie apoi linşat de cuplul de foşti balerini de la unu, a fost chiar vecinul domnişoarei. A zburătăcit dezorientat din casă pînă spre uşa Crinei, unde a bătut şi nu i s-a răspuns, s-a uitat cu ochi de cîine bătut la telefonul mobil – nu avea numărul ei că abia se mutase –, s-a întrebat dacă mormanul de prosoape proaspăt spălate ar putea absorbi diluviul şi s-a întors plin de îngrijorare în luminatorul cu pricina.
Unde, de sub un coculeţ brun, îl priveau, mustind de spaime, ochii catifelaţi ai domnişoarei Bunescu. „Vai, dar ce se întîmplă?“ şopocăi pierdută, cu o mînă fină la piept. „Vă curge bazinul, doamnă“ spuse vecinul căruia amicii i-au recunoscut dintotdeauna simţul umorului chiar şi în cele mai negre situaţii. „Dar cum s-a întîmplat, ce putem face, să sunăm pe cineva, dar nu are dop?“ au fost cîteva dintre întrebările venite una dupa alta, pe nerăsuflate, din gura în formă de inimioară roz a Crinei. Între timp, vecinul, pe care potopul îl surprinsese doar într-o pereche de blugi tăiaţi, se opintea să aşeze în locaşul cuvenit ceva ce într-adevăr semăna a dop.
Domnişoara Bunescu, educată, nu putea să lase aşa pauze de conversaţie cu, iată, vecinul care, ce-i drept, icnea din cauza efortului; dar asta nu se pune drept conversaţie. Aşa că, ciripitoare, continuă: „Vai, dar vă mulţumesc din suflet pentru ajutor. Chiar dacă facem cunoştinţă în asemenea situaţie nefericită... numele meu e Crina Bunescu“. Şi-i întinde mîna ăluia, stropit pînă în albul ochilor, cu apa bolborosindu-i năvalnic peste mîini şi peste picioare. Vecinul, care întotdeauna urîse gestul de mecanic auto plin de ulei pe mîini, dar care dă noroc cu antebraţul, luă o mînă din stropitoare şi zgîlţîi umed mîna Crinei. Înainte ca totul să înceapă să semene cu un film cu instalatori nemţi, vecinul rezolvă cu o mişcare fermă originea şi cauza potopului. Mulţumirile au curs mai abitir ca apa: „Vă mulţumesc din suflet, nu ştiu ce mă făceam singură cu problema asta, să ştiţi că o să mai îndrăznesc să vă deranjez dacă am probleme, şi aşa mai departe“. Auzind ’ceste vorbe, vecinul, băiat fin, răspunse, în timp ce se întorcea a pleca: „Nici o problemă, oricînd“. Şopti apoi încet în barbă – „dacă mă pricep“. Domnişoara Bunescu n-a auzit ultima parte, iar vecinul trăieşte azi cu teama că în apartamentul de alături va urma un potop de stricăciuni.
V-am spus povestea lungă a Crinei Bunescu pentru că e plin oraşul de fete asemenea. O pungă de cumpărături mai grea de un kil jumate trebuie musai cărată de prietenul atent. Un calculator care face figuri, un bec ars, mail-ul blocat, acumulatorii terminaţi în aparatul de fotografiat induc imediat un gest reflex: se pune mîna pe telefon oricînd, indiferent de ora întîmplării, şi se comunică mieunat nenorocirea.
Eu le întîlnesc peste tot. Grămezi de mimoze cu voci subţirele şi pierdute în liftul corporatist, alte tone de mimoze la sala de sport. Aici, una mai intră direct pe tocuri în sală, alta îşi cară poşeta tot pînă acolo şi o pune lîngă gantere, ailaltă se mîţîie că nu poate să facă abdomene şi eşuează în scîncete slăbite pe saltea. Mă gîndesc că ceva-ceva or avea de cîştigat, dar nu-mi dau încă seama ce.
Lasă că şi eu am pus toate cele patru baterii dintr-un aparat cu semnul + în sus şi m-am mirat că nu merge. Cineva s-a mirat la rîndu-i de imensa-mi stupiditate. I-am arătat foarte convinsă patru semne care indicau cum vine polaritatea. Erau patru şurubele în cruce. Eu una am cîştigat o porţie zdravănă de rîs. Dar mimoză cred că nu-s.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
