Organic is the new black
Domnul Marinescu de la unu dădu un pic în spate. Mă privea jumătate amuzat, jumătate contrariat; plicul din mînă era ţinut precum un scut mititel. Sunase la uşă într-o duminică spre seară, iar eu îi deschisesem cu o semiveselie relaxată. Reacţia lui m-a contrariat şi pe mine pentru o secundă, ca apoi să mă adun şi să-mi explic înfăţişarea.
„Haha, ştiţi, mi-am făcut o mască. Miere, ou...“ N-avea sens să continui; mi-a dat repede plicul rătăcit în cutia lui poştală şi a plecat fără cuvinte. „Haide, dom’le, parcă nevastă-ta nu-şi face“ am mormăit, evident după ce am închis uşa amabil şi nu m-a mai auzit nimeni.
Căci dacă îşi face şi nevasta-sa, la fel arată. O faţă glazurată, lucioasă şi imobilă ca o crustă de cozonac. Un galben hepatic, nesănătos. Urme adînci ale ridurilor de rîs rămase încrustate ca pe faţa unui Buddha grăsan şi etern zîmbitor; asta dacă te apuci să te hăhăi cu maclavaisul ăla pe faţă. Te poate lovi o nefericire imediat, însă veselia de dinainte e săpată în piatră; geaba ai ochii trişti, masca strălucitoare a păstrat fericirea, precum chihlimbarul gîzele. Başca mirosul. E oribil, vă asigur. Uleiul de măsline şi mierea din compoziţie nu pot ascunde miasmele de gălbenuş crud. Acelaşi în faţa căruia, dacă curgea în ochiurile prăjite, plîngeaţi în copilărie.
În plus, domnul Marinescu n-a fost izbit doar de faţa mea cît se poate de grotescă – cum e să fii privit dintr-un soi de ţiplă gălbuie de doi ochi conturaţi rotund cu ou şi să ţi se zîmbească c-o gură la fel de rotund conturată? O fi fost speriat, bietul, şi de părul meu care arăta ca al unei vrăjitoare ţicnite. Vîlvoi, cu şuviţe năclăite şi ţepene. E efectul uleiului de ricin. E teribil de vîscos şi-ţi face părul ca cimentul. Miroase urît. De ce să te supui unor asemenea încercări? Pentru că nu mai vrei chestii artificiale. La naiba cu măştile, cremele, gelurile de duş alea frumos mirositoare, dar pline de SLES (n-are legătură cu Linux-urile, e Sodium lauryl ether sulfate, aka ucigaşul din săpun). Pentru că vrei să te întorci la natură şi să nu mai pui zilnic trei sute de mii de chimicale pe tine. Pentru că ai auzit că, după aia, o să ai pielea feţei fină precum laptele caprelor care coboară de pe Galaad şi părul des şi unduios ca al unei zîne.
Ăsta a fost şi motivul pentru care, după ce am gătit pe propria faţă, am zis să arunc la coş şi vopsele de păr la fel de corozive precum Cola, cică. Şi am cumpărat henna naturală. O ştiam încă din copilărie, bunică-mea obişnuia să-mi pună amestecul ăla vegetal în cap, în fiecare vacanţă de vară. Nu mai ştiu cum făcea ea, dar eu am mocirlit toată baia. Pentru că pulberea fină de ierburi amestecată cu apă se face ca un noroi nelegat. Un noroi fărîmicios pe care trebuie să-l întinzi pe cap. Sigur că ajunge şi pe cap, dar mai ajunge în chiuvetă, în cadă, pe gresie, pe faianţă, un pic pe prosoapele atîrnate, un pic pe oglindă. Şi colorează instantaneu. Aşa că, cu o mînă punem mocirla în cap, cu a doua dăm cu Cilit şi ştergem imediat cu un burete. Acolo unde se vede pe dată. Peste cîteva zile veţi descoperi că aţi cărat vopseaua cu papucul şi prin casă, pe covoare. Masca de pe faţă se spală după un sfert de oră. Masca din cap peste vreo două. Mocirla de henna se ţine de la patru ore pînă la o noapte întreagă. Slow food pentru trup, într-adevăr.
A doua zi vă duceţi frîntă la serviciu. Dimineaţa nu vă mai faceţi omleta tradiţională. Aţi consumat toate ouăle pe faţă şi în cap. Vă mirose, în schimb, părul a omletă. Unghiile au devenit verzulii-negre, de la henna spălată cu greu dimineaţa. Nu puteţi renunţa nici la rimel, nici la pudră, nici la blush. SLES la loc.
Henna mai adastă în părul spălat. Rugaţi-vă să nu plouă.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
