Manageriţe în ştrampi
„Unu, doi, trei, patru! Unu, doi, trei, patru! Şi cinci, şi şase, şapte, opt!“ O voce răguşită reuşea să treacă prin uşile închise şi să acopere muzica dată foarte tare. Se auzea „Pump Up the Jam“ al Technotronicilor de pe la finele anilor ’80. Am rîs a îndoială. Pentru prima oară, după sute de ani, călcam pragul unei săli de sport. De bunăvoie şi cu abonament.
Primul şoc l-am avut la vestiar. O colecţie mare de femei şi fete în diverse stadii de dezbrăcare, care ciripeau necontenit. M-am chinuit să-mi deschid uşiţa repartizată dimpreună cu cheia, strecurîndu-mă pe sub sînii frumoşi ai unei domnişoare destul de nervoase. Îi povestea unei prietene grase, cu chiloţi roşii, despre o aprinsă discuţie la telefon cu iubitul. Clişeul era desăvîrşit. Iubitul era numit „al meu“, iar prietenei îi spunea „fatăăh“. Nu ştiu dacă în glumă, dar pe mine m-a păcălit. Hărmălaia din vestiar era desăvîrşită. Mirosea a tenişi încinşi, a deodorant şi a păr uscat cu föhnul. Era cald şi umed, iar inima mea bătea tare. Părea că am picat într-un regiment de infanteriste aprige, gata să cucerească lumea, pămîntul, magazinele de pantofi şi pe alea de poşete. „Cum Dumnezeu să fac eu faţă – mă gîndeam – lîngă amazoanele astea cu muşchii oţeliţi de atîtea antrenamente? Cît de mare-mi va fi ruşinea dacă o să-mi pierd suflul după primele cinci minute, regretînd milioanele de ţigări fumate din liceu şi pînă acum? Dacă fac un atac de cord?“
Ne-am încolonat la un moment dat şi am ieşit din vestiar fiecare cu cîte un prosopel alb primit de la fata de la recepţie. Am intrat în sala de antrenament. Ca un novice care nu ştie cum să mînuiască zecile de linguri, linguriţe şi cuţite de la o masă cu ştaif, le-am copiat întocmai gesturile. Ne-am luat fiecare o salteluţă din muşama roşie, un stepper şi ne-am aşezat în şiruri şi coloane de-a lungul şi de-a latul sălii. Lîngă mine, două domnişoare – una blondă, alta brună – vorbeau de un audit intern de la firmă.
„Gataaaaaa!“, s-a auzit vocea răguşită şi autoritară a antrenoarei. O fată subţirică, numai nerv şi vînă, îmbrăcată în nişte colanţi strălucitori. Muzica a izbucnit asurzitor şi, iată, micul meu calvar deja începuse. „Hai, încordează fesierii! Abdomenul, atenţie la abdomen!“, urla sergentul major din faţa noastră. Fesierul ca fesierul, dar eu, una, n-aveam nici o şansă cu abdomenul pentru că mă apucase o criză de rîs. Combinaţia de madame ţopăinde şi oboseala aia disco de ani ’80-’90 a fost prea mult pentru mine. Mi-a fost teamă, ca în timpul şcolii, că o să fiu dată afară din clasă. Fetele frumoase şi mai puţin frumoase, slabe şi grase se bîţîiau cu îndîrjire. Fix în faţa mea, o doamnă de dimensiunile unei mici balene încerca să se aplece cu mult sîrg. O priveam direct în turul treningului albastru. Ba nu. Turul treningului ei albastru îmi acoperise tot orizontul. Printre hohote înăbuşite de rîs, încercam şi eu să ţin pasul. Am fost însă remarcată. „Hai, hai că nu sîntem la cafenea! Hai, şi unu, şi doi, şi trei, şi patru!“ Sergentul major în colanţi strălucitori îmi arăta cum să fac mişcările. Eu între timp căzusem într-o rînă şi o aprobam rînjind, dînd din cap: „Am înţeles“. „Mă bucur că eşti de acord – gîjîi răguşit antrenoarea –, da’ facem şi noi ceva mişcare azi?“ „Şi unu, şi doi...“ Ne muştruluia ca pe copii. În jurul meu, ditamai manageriţele de marketing, directoare de HR, PR-iste, finanţiste pe la firme de audit se executau fără să crîcnească. Trosnea celulita pe noi, mîini şi picioare zburătăceau haotic, dar atîta hotărîre rar mi-a fost dat să văd. În ochii îngustaţi de efort fiecare se vedea deja zîna cu muşchi prelungi care va deveni. A fost o oră intensă. La final, în vestiar, era o linişte mormîntală. Fiecare îşi vîra muşchii dureroşi în cîte o fustă sau un pantof cu toc. Iar la intrare, pe o canapea, trei tineri îşi aşteptau cuminţi iubitele îmbujorate de efort. Feţele lor purtau toată resemnarea lumii.
În stradă mi-am aprins o ţigară. Mi s-a părut cea mai bună ţigară din lume.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
