Fobii cu orar fix
Femeia era călare pe un soi de girafă minimalistă albă, metalică; un singur ochi imens şi orbitor îi strălucea în frunte. Femeii sau girafei, nu mi-era clar. Animalul cu încheieturi cromate se deplasa spre mine alunecînd cumva. Bănuiesc că amazoana din cîrca-i îl ajuta într-un fel pentru că apăsa cu nişte picioare zvelte tot felul de pedale aşezate undeva lîngă coastele animalului. O Meduză. Acum vedeam mai bine dincolo de lumina orbitoare. Femeia era o Meduză în capul căreia foşgăiau şerpi din inox şi şerpi din plastic, care cu capete mai ţuguiate, care cu capete mai turtite, unii aplatizaţi, alţii agresiv-conici. Şuierau, ţiuiau şi fîsîiau şerpii ăia. Meduza hohotea şi se apropia de mine cu o oglindă. Apoi mi-am dat seama. Era doctoriţa M. Stomatolog.
Telefonul mobil bipăie isteric lîngă ureche. E şase dimineaţa şi la opt fix am programare la dentist. Ca de obicei îmi vine să plîng. Aş face orice altceva. Orice. Săpat şanţuri în arşiţă, spălat vase pe viaţă, m-aş băga să fac chiar şi cele mai înfricoşătoare două chestii la care mă pot gîndi: stand up comedy şi karaoke.
Dar nu mai merge. De cîteva luni i-am inventat bunei doctoriţe tot felul de motive. Am făcut gripă şi otită succesiv, am avut şedinţe interminabile la serviciu la ore neverosimile, am plecat din oraş mai des decît un agent de vînzări.
Am pornit spre cabinet în starea care mă cuprinde invariabil înainte de vizite de genul ăsta. Palidă şi încercănată, cu viziunile coşmareşti încă vuindu-mi în cap, cu o puternică dorinţă de a o suna pe mama întru alinare şi suport. Sigur că toate miorlăielile astea le împărtăşesc numai cu dumneavoastră, acolo sînt Gigi duru, oricare dintre roboţii din Transformers, Bruce Willis în maieu alb. Aş fi în stare să suport o extracţie de măsea fără anestezie, mă ajută de altfel starea de semicatatonie care mă cuprinde fix cînd păşesc pragul cabinetului.
Nici ceilalţi pacienţi nu sînt mai breji. Din cabinetul alăturat, la cealaltă doctoriţă, se aude o voce bărbătească. Uşa între cele două încăperi e semideschisă, aşa că aud foarte bine. Bărbatul de alături vorbeşte încontinuu. Vocea pare veselă şi pare a gîlgîi de un rîs reţinut, dar, credeţi-mă, e doar o aparenţă. Povesteşte în avalanşă unde a fost în concediu, ce a făcut, cum şi cu ce a schimbat nu ştiu ce acoperiş, povesteşte numai ca să mai amîne momentul în care în dinţii lui dureroşi va ţiui o monstruoasă freză. Ah, cum îl înţeleg!
Victimă neajutorată într-un scaun înclinat destul de nedemn, cu gura căscată spre ceruri. Nimic nu ajută. Nici blîndeţea doctoriţei care probabil că mai are puţin şi-mi vorbeşte peltic, precum copiilor, nici infinita grijă cu care face orice, nici îndemnul optimist „Nici nu trebuie să clăteşti anestezicul ăsta, are gust bun, nu?“. Aprob mormăind, cu gura strîmbă. „Daaaa, ci’eşe...“ Cireşe, pe naiba. Probabil că saliva îmi curge valuri pe bărbie. Sau, în orice caz, îmi va curge afară, după ce ies. O să mă ajute lumea să traversez strada. În gură ai două mîini omeneşti care scotocesc, un aspirator mititel de salivă, o freză cu ultrasunete care împroaşcă, la rîndul ei, un jet micuţ de apă. O lampă nemiloasă îţi răneşte pleoapele. Eşti ridicat, înclinat şi întors, fără voia ta, în scaun. Între timp auzi eterna întrebare: „La fel de mult fumezi?“. Oh, dacă n-aş fuma, ne-am face doar vizite de curtoazie? Nefumătorii nu fac detartraj niciodată? Dacă da, bine, mă las.
La final ies demnă şi paralizată. Pe fotolii, lume îngrozită, ca mine, îşi aşteaptă rîndul în infern. Geaba rîd şi vorbesc, îi simt, îi ştiu, sînt de-ai mei. Numai un copil adus de mamă-sa, probabil pentru prima oară la stomatolog, zburdă fericit prin încăpere. Normal, ăsta nu fumează. Pe stradă îmi aprind, desigur, o ţigară. În taxi visez cu jind la dinţii bunică-mii care pluteau seară de seară într-un pahar cu apă.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
