Minte-mă frumos
Povesteam deunăzi cu cineva despre Toscana şi Florenţa. Ca orice român mai mult sau mai puţin snob, care a ajuns să ofteze atins de frumuseţea deal-vale italienească, zimţată pe alocuri de chiparoşii întunecaţi, de orăşelele dichisite, mobilate pe dinafară ca în casă, mi-oi fi aţintit şi eu o privire vag goală într-un punct inexistent şi oi fi început să visez la vremurile acelea de vacanţă de acum cîţiva ani. Şi, dintr-odată, mi-am dat seama că mint. Că îl mint pe omul ăla povestindu-i cu pasiune ce mult mi-a plăcut Florenţa şi că mă mint pe mine locuind într-o amintire falsă, estompată, aurie, ca Toscana.
Căci, în acele zile, la Florenţa a fost infernal de cald. Iar adevărul e că primul contact cu oraşul ăsta fabulos a fost printr-o cafenea de lîngă gară, unde chelnerii ţineau toaleta încuiată şi unde primeai cheia după un test vizual agresiv. Că toaleta era şi ea infernală. Că n-am reuşit să văd mari muzee din cauza aglomeraţiei. Că în oraş, el însuşi un muzeu, stăteai la coadă să mergi pe stradă. Că mi-a fost foame şi n-am reuşit să mănînc nimic specific zonei, ci doar nişte sandvişuri banale. Că întotdeauna m-am întrebat unde naiba or fi locurile alea din călătoriile culinare ale lui Anthony Bourdain şi alţii ca el. Unde naiba se mănîncă tapir, arici, furnici, măruntaie şi unde naiba-s măcelarii ăia prietenoşi pe care-i găsesc băieţii ăştia?
Trecerea timpului şi autoiluzionarea rezolvă totul. O vacanţă mai degrabă mediocră va deveni sursa unor nostalgii şi visări cu ochii deschişi. Copilăritul vara, la ţară, unde la temelia vacanţei de şcolar stăteau mai degrabă lungile după-amieze plictisitoare, se va transforma într-un ev legendar cu bunici inuman de buni. Armata făcută la 18 ani sub comenzile unor plutonieri săraci cu duhul – izvor de amintiri duioase şi glume de dormitor repovestite de mii de ori. Negrul – mai degrabă alb. Nefericirea – mai degrabă uitată. Privaţiunile – mai degrabă transfigurate.
E omeneşte să fie aşa. Neplăcut e cînd realizezi brusc că eşti, de fapt, un mincinos. Cum mincinoasă m-am găsit, iarăşi, zilele trecute, cînd am avut o necontrolată răbufnire nervoasă din cauza unor vecini. Răbufnirea a fost în privat, să ne înţelegem, dar, orişicît, a fost o bună dovadă a propriei ipocrizii. Noii mei vecini sînt studenţi în anul întîi, abia veniţi la Bucureşti. Părinţii le-au închiriat o garsonieră şi, evident, pentru prima oară liberi, independenţi, în faţa unei vieţi noi, copiii ăia au chef de distracţie. Ascultă muzică. Nu tare, dar cît s-o aud (şi să nu-mi placă). Îşi invită noii colegi pe acasă. Rîd cu voci încă sparte, lasă lumina aprinsă pe scară şi uşa de jos, de la intrare, larg deschisă. Trîntesc vase. Toate adunate m-au făcut, cum ziceam, să răbufnesc. Şi m-am comportat exact ca un om îmbătrînit urît şi tipicar. O imagine îndelung construită, în care credeam cu sinceritate, s-a făcut cioburi pe podea. Păi, unde e toleranţa? Unde – înţelegerea, compasiunea, simţul umorului? Unde – tinereţea, laissez faire-ul de ocazie, simpatia? Păi, unde e adevărul şi cine sîntem? Cum poţi sări pentru nişte nimicuri ca o babă ieşită din minţi? De ce să te enervezi atît de tare pentru lucruri banale? Să intri degrabă în tabăra celor care urăsc cu pasiune numai pentru că, de pildă, la ora la care vrei tu să scoţi nişte bani, bancomatul e defect? Să ajungi aproape de apoplexie într-o dispută pe teme politice? Să-ţi vină să strîngi de gît pe cineva numai pentru că nu-i place scriitorul care-ţi place ţie?
Am avut de fapt o copilărie oarecare, nişte vacanţe mediocre, experienţe aşa şi aşa, ştim mai degrabă să urîm instantaneu decît să iubim cumpătat, dar am ştiut să împachetăm toate astea bine şi să le vindem ca pe nişte bunuri de preţ? Foarte posibil. Măcar să am nesăbuinţa ca la bătrîneţe să privesc spre un trecut învelit în staniol cu propriile mele mîini, colorat şi încununat cu o fundiţă. Să zic că a fost bine, deşi n-a prea fost. Timpul le rezolvă pe toate. Dar mai buni probabil că nu ne face.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
