Cum citim
Stă cu picioarele depărtate şi bine înfipte, să contrabalanseze cumva hîţînatul metroului. În spate are un rucsac, în mîini ţine o carte din care nu-şi desprinde căutătura. Citeşte concentrat şi pare că nu remarcă dansul bizar pe care îl dansează: un picior dus în faţă la o curbă mai strînsă, un îndoit de genunchi la frîna de dinaintea unei staţii, o stabilizare bruscă la oprirea finală; omului nu-i pasă, citeşte înainte.
Am întotdeauna o carte cu mine. Iar cititul în metrou mi se pare cel mai incomod. Dacă nu ai un loc de stat jos, cea mai bună variantă e cea în care stai rezemat în nişele acelea de lîngă uşi. Ai stabilitate, ţii cartea cu amîndouă mîinile şi sînt puţine şanse ca cineva să-ţi tot citească peste umăr. E îngrozitor să ajungi la oarecare pasaje mai dezinhibate din Complexul lui Portnoy, de pildă, şi cineva curios de lîngă tine să ţi se bage în suflet, peste pagină. E drept că întîmplarea te poate azvîrli şi în circumstanţe hilare: tu şezînd lîngă un popă, absorbit în lectura unui Hitchens care suţine că „Dumnezeu nu e mare“. Comod sau incomod, am experimentat la metrou nenumărate sesiuni extraordinare de citit. Atît de reuşite că m-am trezit în staţii complet necunoscute, în capătul celălalt la oraşului. Atît de intense că m-am trezit ba rîzînd în hohote, ba vorbind tare de una singură ca o cucoană nebună. Atît de emoţionante că am făcut eforturi să clipesc des, să nu mă smiorcăi, să nu-mi curgă rimelul.
La dentist cititul devine făcătură. În ţiuitul care mai răzbate din uşă, nu te prea poţi concentra la nimic. Rîndurile îţi vor juca în faţa ochilor, iar gîndurile se vor chirci ca un nerv dezgolit. Mai bine frunzăreşti una din revistele lucioase, vechi de vreo doi-trei ani, împrăştiate pe măsuţele din sala de aşteptare. Mai bine te uiţi pe pereţi. La orhideele din ghivece. La domnişoara de la recepţie din care se văd doar ochii şi fruntea de după tejgheaua înaltă.
Cel mai bine e să citeşti acasă. Poţi să stai împrăştiat pe canapea cu o pernă făcută ghemotoc sub ceafă şi cu un picior aruncat pe spătar. Poţi să stai de-a curmezişul unui fotoliu, cu spatele rezemat de un braţ şi cu picioarele peste celălalt. Poţi să stai pe burtă în pat şi să mănînci alune. Poţi să stai într-o rînă, rezemat în cot pînă nu-ţi mai simţi mîna în care te sprijini. Pînă cînd milioane de ace şi furnici îşi chinuie braţul amorţit. Poţi să stai gîrbovit peste cartea de pe genunchi, dimineaţa, în bucătărie, în mirosul de cafea şi fum de ţigară. Poţi să stai pe scaun, la masă, să ţii cartea oblic, spre stînga, şi să-ţi mănînci supa. Şi, desigur, poţi să stai cu orele la WC. Cunosc oameni care au citit clasicii ruşi acolo. Jumate din producţia lui Tolkien. Time şi Newsweek. SF. Stephen King. Poezie.
Fiecare îşi va lăsa cartea citită marcată de urmele personalităţii sale. Un lector mai dezordonat va închide, la final, un volum rufos. Cotorul va rămîne chinuit de apăsarea fermă a palmei care ţine paginile în loc. Paginile, îndoite la colţuri. Altul o va lăsa adnotată ca un manual de liceu. Un paragraf întreg subliniat cu creionul la pagina 105. Tot paragraful cuprins într-o acoladă în dreptul căreia pune trei semne mari de exclamare. O săgeată lungă din susul paginii indică o adnotare scurtă „vezi jurnalele din ’47“. Cititorii grijulii trec ca o boare prin paginile cărţii. Abia îţi dai seama că a fost citită.
În fine, se poate face un inventar al obiectelor folosite drept semn de carte. Nu am avut niciodată pedanteria întreţinerii unui asemenea obiect adevărat. Aşa că, în afară de a memora numărul paginii (nu ţine niciodată, dar niciodată!), devin semne de carte toate obiectele din proximitate: brichete, cartele de metrou, telefonul, ochelarii, un pix, o alună, coada unei furculiţe.
De-aia, cititul electronic mi se pare prea steril, iar lectura cu urechea propusă de audiobook-uri, o păcăleală. Drept e că nici maşini nu conduc. Oi fi îmbătrînit, cine ştie, unde mai pui că încă mai ştiu să scriu de mînă.
Selma Iusuf este jurnalistă, redactor-şef la ştiri, radio Kiss Fm şi Magic FM.
